Tolo e un sat mic de pescari din Peloponez. Ca multe alte locuri din Grecia, este locuit din cele mai vechi timpuri. A avut un rol important în zbuciumul istoric care a lăsat urme încă vizibile în mințile și inimile grecilor. E la doi pași de Nafplio, alt loc încărcat de istorie. Dar cei din Tolo nu vorbesc nici despre venețieni, sub care au stat multe secole, nici despre turci, cu care au avut multe confruntări.

Ei se consideră cretani, plecați de “acasă” în căutarea libertății și a unui trai mai bun. Unii s-au întors, alții au ramas și au creat noul “acasă”. Acum vorbesc mai mult despre soare, despre pescuit, despre mare sau despre guvern.

Ca peste tot în Grecia, ba chiar în Europa, lucrurile se schimbă și aici în rău. Cel puțin așa văd ei aceste schimbări. Deși pește nu mai e cum era, nu se plâng de asta, ci de schimbările pe care trebuie să le digere rapid, schimbări care pică greu într-o comunitate atât de tradiționalistă.

Un pescar de 83 de ani a renunțat la pescuit acum câțiva ani, dupa ce toată viața, începând cu vârsta de 10 ani, și-o petrecuse pe mare. Nu a reușit să înțeleagă de ce peștele nevândut îi este returnat, deși prețul obținut în port la Pireus era deja mult sub prețul pe care el îl considera corect. Pește pe care îl arunca în mare, nemaifiind proaspăt. În urma lui a rămas o barcă pe care nu o mai folosește nimeni acum. Nu se îndură să renunțe la ea, deși guvernul Greciei are un program, derulat împreuna cu Uniunea Europeana, de distrugere a acestor bărci în schimbul unei sume de bani care este mai mare decât cea pe care ar obține-o dacă ar vinde barca.

Pentru că nimeni nu mai are nevoie de bărci. Programul derulat de guvern are ca intenție limitarea pescuitului. Doar că rezultatul va fi înlocuirea bărcilor tradiționale din lemn cu bărci de plastic.

Tolo era recunoscut pentru producția de bărci din lemn. Existau două familii care realizau bărci minunate. Băiatul unuia dintre meșteri, acum un adult trecut de 40 de ani, a învățat meșteșugul, dar nu mai are la ce să-l folosească. Așa că realizează obiecte de mobilier din lemnul bărcilor abandonate.

Există încă pescari în Tolo. Există încă bărci în Tolo. Dar turismul pune stăpânire încet pe sat. Pescarii tineri merg în piață la Nafplio cu peștele cumpărat din Tolo, pe lângă peștele prins de ei, care nu e suficient. Pescarii mai bătrâni vând cum și unde pot. Unul dintre ei, pe care l-am urmărit mai mult timp, are un întreg ritual la care participă și nevasta lui. Când prinde sepii sau pești mari, e imposibil să nu afli. Nevasta vine, anunțată din timp, și dă cumva de știre cui este prin preajmă. Când prinde pești mici sau nu prinde, ritualul este cumva asemănător, dar mult mai “liniștit”.

Schimbarea nu vine doar din turism, vine și de la noua generație. Într-o zi, singurii pești prinși de nepot și bunicul pescar au fost unii pe care toată lumea din sat îi arunca. Nepotul l-a înduplecat pe bătrânul pescar să ia acasă peștii și să-i încerce. Au mâncat în tăcere, apoi bătrânul a zis întregii familii: ”nu-s răi, dar chestia asta rămâne doar aici, între acești pereți.”

Mai au ei și alte obișnuințe. Nu mică le-a fost mirarea să afle de la televizor că un alt pește pe care ei îl aruncau e considerat delicatesă în nordul Greciei.

Își amintesc cu drag de vremurile mai bune. Fata unui pescar bătrân, acum femeie trecută de 50 de ani, își amintește cum părinții ei umpleau barca cu homari. Mâncau foarte des și foarte mulți. Acum nici nu-și mai amintește de când nu a mai mâncat. O altă tânără grecoaică râde când ne povestește o pățanie din copilărie. Era cu caprele la păscut pe malul mării. La un moment dat, bunicul ei îi spune să-și ferească ochii, își dă pantalonii jos, își scoate chiloții și-i pune într-un vârf de băț. A intrat în apă și s-a întors cu o caracatiță, despre care se știe că trage la alb…

Prin curți întrezărești mandarini, portocali, lămâi sau măslini. Zona este mare cultivatoare de citrice. Nu departe de Tolo, însă, apar câmpuri întregi cu legume.

În sat există doua brutării, trei supermarketuri, o măcelărie, și multe cafenele sau taverne. Par multe, dar pentru ei orice cheltuială este și motiv de socializare. În plus, organizarea este în contradicție cu spiritul lor liber, așa că oricând își pot da seama ca le lipsește sarea sau pâinea exact când se așază la masă.

Tolo s-a schimbat, iar asta îți spun și ei, dar îți poți da și singur seama din pozele vechi. Prin anii ’70 au început să apară hotelurile și pensiunile de pe plajă. Micile case pescărești au fost înlocuite de aceste unități de cazare. Au mai scăpat câteva, suficient cât să-ți imaginezi cum arăta Tolo înainte.

Cea mai veche casă din Tolo este o ruină din cauza neînțelegerilor dintre urmași și vecini. Am intrat cu o oarecare teamă în ea, din cauza riscului de prăbușire. În câteva secunde m-am simțit ca un intrus: paharele și ceștile de cafeau erau la locul lor, la fel și pozele de pe pereți, de parcă proprietarii plecaseră de puțin timp.

Ar fi fost minunat ca această casă să devină muzeu, așa cum și bărcile de lemn, care cel mai probabil vor fi distruse, ar fi stat mai bine într-un muzeu al bărcilor și meșteșugului, decât să ajungă cine știe ce obiect de mobilier.
Dar lucrurile nu se vor schimba rapid, nici în bine, nici în rău, pentru că lucrurile în Tolo se petrec într-un ritm mai puțin alert decât prin alte locuri. Același ritm care te face să te simți ca acasă atunci când ajungi în Tolo.