Deși asociat duhurilor necurate, socul a fost una dintre cele mai folosite plante în medicina populară. Țăranii foloseau absolut tot de la soc, inclusiv coaja sau mâzga de sub coajă, dar nu înainte de a sfinți la biserică, în Duminica Mare, toate părțile plantei pe care intenționai să le întrebuințezi.

Din Botanica poporană română a lui Simion Florea Marian aflăm mai multe boale pe care le tratau țăranii cu soc.

  • Floarea de soc, uscată bine, se folosea tot timpul anului contra tusei sau nădușelii. Pentru raceală sau răgușeală, oamenii adăugau și floare de romaniță. Tot cu ceai din flori indulcit cu zahăr tratau și contra vărsatului de vânt. Pentru diverse dureri sau umflături, se foloseau florile de soc prăjite și puse calde pe zona respectivă. Floarea de soc amestecată cu tărâțe de grâu se punea caldă la jolne (umflături în zona gâtului). Fiertura de două ore de floare de soc și păpădie se dădea de băut cailor suferinzi de răpciugă.
  • Pentru durere de urechi, foloseau și legături din coajă verde de soc puse pe zona dureroasă. În caz de erizipel (dermatită infecțioasă, brâncă), aveai nevoie de coajă de soc tânăr. Se despuia, se încălzea între două pietre calde și apoi se punea pe zona inflamată. Coaja fiartă în lapte dulce se folosea în cazurile de tuse. Coaja verde, amestecată cu rachiu, se folosea pentru curățenie, atunci când era răzuită de sus în jos, dar și pentru vărsături, caz în care se răzuia de jos în sus. Coaja verde deschis, aflată sub coaja mai închisă la culoare, se punea pe piept contra fierbințelii. Coaja și rădăcina de soc se pisau bine de tot și lichidul rezultat se administra de trei ori pe zi, câte o ceșcuță, celor care sufereau de rast (inflamație a splinei cauzată, cel mai adesea, de malarie).
  • Rădăcina de soc fiartă în vin era folosită în cazul celor care sufereau de boala apei.
  • Folositoare era și mâzga rasă de pe lemnul de soc. Ea se punea pe părțile arse sau opărite ale corpului. Fiartă în lapte dulce în care se adăuga pucioasă și zahăr, era administrată celor care aveau dureri de piept. Tot în lapte dulce se fierbea mâzga și pentru a trata infestarea cu limbrici. Apare și aici diferența dată de sensul de răzuire: dacă era răzuită de sus în jos, limbricii ieșeau în jos; dacă era răzuită de jos în sus, limbricii ieșeau pe gură.
  • Tulpina de soc, după ce i se scotea măduva, se aprindea la un capăt și cei cu gâlci se vindecau dacă inhalau fumul prin țeavă.
  • Fructele de soc bine coapte se storceau, iar zeama rezultată era fiartă cu miere și folosită în cazurile de dureri de piept, luându-se în fiecare dimineață câte o lingură plină. Cei care zăceau de friguri înghițeau nouă boabe de soc. Tot din boabe se făcea și un fel de magiun, care era folosit contra tusei.

Precum observăm din sursele adunate de Simion Florea Marian, socul era folosit în tratarea foarte multor boli. La fel de folositor le era românilor și pentru obținerea de vopsele cu care-și colorau hainele, așa cum am descris aici.