Simion Florea Marian dedică un capitol din Botanica poporană română prunului, fără să se refere la pomul pe care ni-l imaginăm cu toții la o primă citire, ci la o varietate cultivată de curcuduș. Se diferențiază de acesta prin înălțime, prin culoarea mai deschisă a frunzelor și prin caracteristicile fructelor- prunele sunt mai mari și mai dulci decât curcudușele, păstrând totuși forma rotundă și proprietatea specifică de a nu se desprinde de pe sâmbure indiferent cât ar fi de coapte. Clarificarea a venit pentru noi după ce am citit capitolul Perjul (Prunus domestica), unde S.Fl. Marian explică faptul că românii din Bucovina și cei din Moldova folosesc denumirea prun pentru un soi de corcoduș. Sunt identificate următoarele varietăți de prun:
- Prun-galbăn – fructele numite prune-galbene, prune-grase-mici, poame-ciorești sunt mici, de mărimea unui ou de porumbel, și se coc în septembrie;
- Avramul – fructele numite avrame (sg. avramă) sunt rotunde, de mărimea unui măr-viesc, de culoare roșie sau albă;
- Bardacul – fructele numite bardace (sg. bardacă)
- Gâldanul sau goldanul – fructele numite gâldane, prune-gâldane, goldane sunt mari și dulci;
- Prunul-ursesc – fructele numite prune-ursești sunt mari, rotunde, de culoare albăstrie sau vânătă;
- Prunul sau prun–mare sau prun–popesc – fructele numite prune, prune-mari, prune-grase, prune-dulci, prune-popești sunt mari, rotunde, roșietice și dulci.
Din fructele ultimului soi de prun, atunci când sunt complet coapte, precum și din perje (prune uscate) se face și un fel de mâncare, numită chisăliță. Ea se consumă cu mămăligă, în zilele de post sau de sec, în general de către oamenii nevoiași, arareori de cei înstăriți. Dovadă stă următoarea chiuitură sau strigătură din Transilvania:
“La cratința rară, rară,
N-am mai fost de-alaltă sară.
La cratința ruptă-n c…,
N-am mai fost de la Crăciun.
La cratința-n patru ițe
Am mâncat ieri chisăliță.”
Tot din acest tip de prune, când sunt foarte bine coapte, se face povidlă sau povirlă, care este mult mai dulce și mai gustoasă decât cea de perje, și care se consumă în decursul anului, atât cu pâine sau mălai, cât și rărită cu mămăligă. În fine, și rachiul de prune se face din același soi de fructe, așa cum aflăm din cântece populare, precum acesta din Transilvania:
“Du-mă, Doamne, și mă pune,
Unde e rachiu de prune.
Du-mă, Doamne, și mă lasă
Unde este vin pe masă.”
Cu untul de sub pruni, adică prunele căzute și intrate în putrefacție, unele fete din Transilvania făceau farmece aleșilor inimilor lor, după cum aflăm din această doină populară din ținutul Săliștii:
“Frunză verde și-o lălea,
Trece mândra pe colea.
Eu o-ntreb de sănătate,
Ea se uită-n altă parte.
Eu o-ntreb de unde vine,
Ea nu se uită la mine.
Cum nu-i mândr’a Dracului,
Iese-n vârvul dealului
Din mâneci tot vâjâind
Și din poale sfârâind
Bădiții semne făcând.
Când bădița o vedea
După ea că se ducea
Până el că mi-o iubea,
Mândra că mi-l fărmeca
Cu unt dulce de sub prun
Să meargă la ea nebun,
Cu unt dulce de sub prag
Să meargă la el cu drag.”
Tăranii români foloseau lemnul de prun atât pentru foc, cât și pentru a face din el ustensile necesare pe lângă casă. Din crengile de prun, se făceau cercuri pentru cununie, dar și pomii împodobiți cu stafide, smochine, mere, pere, perje, turte dulci etc., care se purtau în fruntea cortegiilor funerare.
Scoarța de prun era întrebuințată la vopsit, pentru producerea culorii roșii. Româncele puneau la fiert, într-o căldare cu apă, o parte de scoarță de arin-negru, uscată și pregătită ca pentru vopsitul în negru, și două părți de scoarță de prun. După ce se fierbeau bine, se scurgea lichidul într-o covată și se vântura prin el o cârpă în care era pusă cenușă și puțin var stins. Zeama rezultată se numește roșeață sau roșală. Sculurile de buci (n.ed. fire scurte, de calitate inferioară, rămase de la melițarea inului și câneprii) ce se voiau vopsite în roșu erau învârtite de multe ori în acest lichid, fie în bătaia soarelui, dacă era vară, fie înăuntru, la căldură, dacă era iarnă. Cu cât era învârtit mai mult sculul, cu atât culoarea era mai intensă și mai frumoasă. După ce erau roșite, sculurile erau puse la uscat la soare, iar culoarea devenea roșu-aprins. Dacă procedeul nu era executat corect, culoarea devenea galben-întunecat. S.Fl.Marian atrage atenția că firele de in sau cânepă nu trebuie în niciun caz fierte în roșeață, precum cele de lână. Moldovencele care voiau să obțină culoarea roșie luau scoarță de prun, o uscau la umbră și apoi o puneau la fiert cu puțin sovârv și cimbrișor-de-câmp, până ce obțineau nuanța dorită.
Prunul, cu diminutivele sale prunișor și prunuț, e cântat adesea în poezia populară:
Com. Râpa-de-Jos, comitatul Mureș-Turda, Transilvania:
“Lelea cu ochi mieriori
Mă cheamă în prunișori
Să mă scoată din fiori.
Nu știu scoate-m-ar ori ba
Ori mai tare m-a băga.”
Com. Prilipeț, Banat:
“Frunză verde de prunuț,
Doi, trei ani avui drăguț;
Dar acum de două luni
Îl lăsai pentru minciuni.”
Com. Iaz, Banat:
“Frunză verde de prunuț,
Avusei și eu drăguț,
Și dușmanii mi-l zăflară,
La mare bir îl băgară; (…)”
La finalul capitolului, Simion Florea Marian amintește că oamenii care se ocupă cu cultivarea prunilor și cu conservarea prunelor se numesc prunari și ne oferă o mostră de umor țărănesc, o satiră din Transilvania:
“Vai, săracul prunarul!
Dacă-i fură cioara pruna,
El o jelește cu luna.
Dar’ săracul părarul,
Dacă-i fură cioara para
O jelește toată țara.”
Dacă sunteți curioși cât de mare era diversitatea de pomi fructiferi în livezile românilor, vă invit să citiți și articolele noastre despre vechile soiuri de măr și de păr.
Leave A Comment