Pietrele trăsnetului

Credința în puterile miraculoase ale pietrelor trăsnetului se regăsește pe întreaga suprafață a Pământului. Veacuri de-a rândul, europenii, africanii, asiaticii sau amerindienii au găsit pe malurile lacurilor sau pe vârfuri de deal mici bucăți de cremene sculptate în forme de vârfuri de săgeți, topoare sau alte tipuri de unelte. Incapabili să le înțeleagă drept urme ale unor civilizații trecute, oamenii le-au considerat semne trimise din ceruri prin intermediul fulgerelor, le-au numit ”pietrele trăsnetului” și le-au acordat puteri miraculoase, fie vindecătoare, fie de protecție, fie aducătoare de noroc. Inițial găsite întâmplător, silexurile au început apoi a fi căutate tocmai pentru a beneficia de calitățile lor, presupus magice. De la oamenii simpli până la marii conducători de oști, cu toții sperau să găsească o astfel de piatră. Drept mărturie stă legenda lui Galba, care și-ar fi pus armata să sece un lac și să-i caute piatra trăsnetului, convins fiind că, dacă o va găsi, va ajunge împărat al Romei. Ceea ce s-a și întâmplat, dar firește că nu din pricina celor 12 pietre în formă de lamă de topor găsite de oșteni pe fundul lacului…

Bucățile de cremene descoperite în locurile unde loveau fulgerele erau deopotrivă fascinante pentru oamenii fără carte și pentru cei învățați, care se străduiau să explice natura și proveniența lor. Pentru neinițiați, mare era uimirea că toate pietrele ”trimise de trăsnete” aveau forme asemănătoare uneltelor folosite în gospodărie și se gândeau că numai forțele cerești le-ar putea sculpta atât de frumos. De aceea le-au și acordat puteri supranaturale. Romanii, de pildă, identificaseră trei tipuri de pietre, două despre care se credea că pot face să fie cucerite cetăți și flote și unul, cel mai rar, vânat de vrăjitorii din Persia. Totodată, își protejau câinii de turbare punându-le la gât un silex alături de o bucățică de coral. Pentru scandinavi, pietrele trăsnetului aveau puterea de a ține departe farmecele. În Britania, precum și în alte zone, oamenii aveau convingerea că acela care găsește măcar una dintre aceste pietre în formă de unealtă rudimentară adusă din cer de fulgere are asigurat un loc în Paradis. În același timp, lumea obișnuia să îngroape micile bucăți de cremene sub ușa grajdurilor sau undeva în interior, ca să asigure protecția animalelor. În Franța, când o femeie se pregătea să nască, se spunea că piatra miraculoasă o va feri de dureri. Suedezii care aveau o piatră a trăsnetului se simțeau protejați de elfi, iar elvețienii o zvârleau spre intrarea casei când începea furtuna, ca să țină departe fulgerele. Puterea tămăduitoare a bucăților de cremene era folosită în Burma în cazurile de apendicită, iar în Japonia, pentru ulcer. Exemplele sunt nesfârșite, fiecare popor imprimând fosilelor diverse puteri magice: fie îi fereau de fantome, fie îi ajutau să găsească aur, apă sau comori, fie țineau departe păsările de pradă de orătăniile din curte. Pietrele trăsnetului erau considerate daruri de seamă ce puteau fi oferite de împărați sau înalte fețe bisericești. Și șamanii se bazau pe forța lor și le foloseau în ritualuri, multe triburi amerindiene considerându-le întrupări ale zeului Focului. În unele zone, precum Italia și România, oamenii le puneau copiilor la gât drept amulete menite să-i protejeze de boli. Etnologul Gh.F. Ciaușanu notează că ”Piatra de trăsnet se poartă la gât de noroc.”, iar George Coșbuc amintește această practică din satul românesc într-un reportaj publicat în toamna lui 1907, în Revista ”Albina”. Văzând într-un sat din Gorj o fetiță care purta o astfel de piatră, Coșbuc își aduce aminte că toată lumea știa din bătrâni că anumite pietre găsite după ce lovește trăsnetul în lac sau pe vârf de deal aduc noroc și feresc de rele. Puțini, însă, văzuseră una cândva și știau să o identifice și arareori era câte unul care o și găsise. Cu toate acestea, copiii le căutau sârguincios după fiecare furtună, dacă norocul făcea să vadă unde a lovit fulgerul. Chiar și după ce au apărut primele lucrări științifice care defineau pietrele trăsnetului drept vechi unelte, oamenii nu le-au dat crezare, continuând să vadă în acele mici fragmente de piatră semne trimise de zei. Abia la începutul secolului al XVII-lea, după publicarea lucrării lui Michael Mercati, s-a destrămat mitul puterilor magice ale pietrelor trăsnetului și ele au fost identificate drept forme incipiente de unelte realizate de oamenii din epoca de pietră. În mediul rural, teoriile științifice au pătruns greu, așa se face că, sute de ani după emiterea lor, oamenii au continuat să venereze pietrele trăsnetului și să creadă în puterile lor magice.