Perjul sau prunul (Prunus domestica L.)

După ce am scris despre soiurile vechi de măr și de păr, am vrut să salvăm de la uitare și tipurile de prun care creșteau pe vremuri în livezile românilor. Am avut ca sprijin Botanica poporană română a lui Simion Florea Marian, unde Prunus domestica (adică prunul pe care îl știm cu toții) este descris la capitolul perjul. S.Fl. Marian începe descrierea precizând că perjul se numește în Țara Românească prun, în vreme ce românii din Bucovina și cei din Moldova numesc prun un pom cu totul diferit de perj, în fapt înrudit cu corcodușul. Acest prun din Bucovina și Moldova crește răsfirat, are frunze mari de culoare verde închis și are fructe rotunde, care nu se desfac de pe sâmbure. Spre deosebire de el, perjul crește mai drept, are frunzele mai mici și mai deschise la culoare, iar fructele sunt lunguiețe sau elipsoidale și se desprind de pe sâmbure atunci când sunt bine coapte.

Perjul este de două tipuri: văratic și tomnatic. Fiecare dintre aceste două tipuri este întâlnit în numeroase varietăți, care se disting prin mărimea, culoarea și gustul fructelor:

1. Perj alb
2. Perj albăstriu
3. Perj rumen sau roșu
4. Perj brumăriu sau vânăt, numit brumar
5. Perj bistrițan sau bistriț

În Țara Românească, întâlnim următoarele tipuri de perji (numiți aici pruni):

1. Prun alb
2. Prun rumen sau roșu
3. Prun brumuriu sau vânăt
4. Prun bistrițan sau bistriț
5. Prun galben
6. Prun cărunt
7. Prun popesc

Într-o notă de subsol, autorul citează “Șezătoarea săteanului”, an.I, Târgu-Jiu, 1898, p.171: “Nu tuturor varietăților (feliurilor) de pruni le place un același fel de teren (pământ). Așa bunăoară varietăților numite prin Gorj: pruni-albi, popești, galbeni, cărunți, le priește și un pământ pietros (fără să fie prea sec), nisipos, nisipo-humos etc., ba chiar îl vedem crescând răzleț pe marginea râpelor, prin obârșii, pe văi, pe marginea izvoarelor ș.a. El nu pretinde numai pământ negru și afumat, cum pretinde prunul-vânăt.”

Perjii văratici produc, de regulă, fructe care se coc mai devreme, sunt mălăiețe sau moi și se numesc perje, prune-văratice, prune-moi, prune-băligoase sau simplu, prune. Perjii tomnatici se coc, evident, mai târziu, au fructe mai trainice, care se numesc, în general, perje sau prune-tomnatice, dar există și denumiri specifice fiecărei regiuni: în Bucovina și Moldova perje, perje-brumării, perje-albăstrii; în Țara Românească prune-brumării, prune-popești; în Oltenia prune-vinete; în Transilvania pierje, prune-pierje, prune-bistrițene; în Banat prune-bistrițe.

Perjele-văratice se foloseau doar pentru a fi mâncate, când erau bine coapte. Perjele-tomnatice, în schimb, aveau multiple întrebuințări: când prindeau a se coace, se făcea din ele chisăliță, o mâncare pe care românii sărmani o consumau cu mămăligă în zilele de post; când erau bine coapte, erau folosite la povidlă sau povârlă (magiun) și rachiu de perje. Totodată, perjele-tomnatice erau conservate pentru iarnă: unii le uscau pe losniță (împletitură de nuiele pe care se puneau fructele la uscat) sau în cuptor; alții puneau într-o balercă (butoiaș) un strat de perje și un strat de frunze de stejar, alternativ, până îl umpleau, apoi îl închideau etanș și îl scufundau într-o fântână; astfel conservate, perjele țineau oricât de mult (cf. Artur Gorovei).

Perjele erau folosite de bucovinence și moldovence și pentru tratarea beșicei rele (pustulă malignă) și a bubei. În Ziua Crucii, femeile culegeau un anumit număr de perje, le înșirau pe niște țepușe subțiri în formă de cruce sau pe o ață (cf. Artur Gorovei) și le puneau la uscat. Dacă cineva căpăta bășica cea rea în decursul anului, femeile luau una dintre aceste perje uscate, o înmuiau în apă călduță, o despicau în două, desfăceau carnea de pe sâmbure și o puneau pe locul bolnav. Uneori era nevoie de repetarea tratamentului, dar în scurt timp bolnavul era vindecat.

Alte femei din unele părți ale României care voiau să vindece pe cineva de abubă (bubă neagră veninată, mai ales în gură, cf. Șăineanu, 1929), luau o perjă afumată și culeasă în Ziua de Sfântă-Marie, întindeau pe ea untură râncedă și miere curată cu un cuțit de găsit și descântau astfel:

Sau altfel:

După ce rosteau descântecul de trei ori, femeia aplica pruna astfel preparată pe rană.

Româncele din Banat tratau copiii care aveau limbrici dându-le să bea, pe stomacul gol, la întorsul lunii, zeamă de prune uscate fierte.

Lemnul de perj și cel de prun era întrebuințat de către fierari pentru a face cei mai buni și mai fierbinți cărbuni. Unele românce fierbeau scoarța de perj în apă și adăugau var stins cât ai lua cu două degete, apoi foloseau fiertura pentru a vopsi în roșu firele de in sau cânepă (rețetă comunicată de mama autorului).

În finalul capitolului, aflăm că perjul tânăr este numit perjișor, și că oamenii care se ocupă cu cultivarea perjilor și cu negoțul perjelor se numesc perjeri, respectiv perjerițe.