Păstrăvul este un pește foarte lacom și agresiv, atacând intrușii chiar și atunci când nu-i este foame (deși e greu de crezut că este vreodată sătul). Uneori atacă chiar și obiecte despre care aproape sigur nu are cum să creadă că reprezintă hrana lui obișnuită, doar pentru a le îndepărta din teritoriul lui.

Mai puțin cunoscut este faptul că păstrăvul este atât de agresiv, încât este “dispus” sa moară înghițind o pradă imposibil de digerat din cauza mărimii, respectiv alți pești mai mari decât jumătate din propria dimensiune. S. Vulcu din Sebeș, colaborator și prieten al Revistei Carpații, povestește trei astfel de situații în numărul 4 din 1941 al revistei.

În vara anului 1925, S. Vulcu descoperă pe Râul Canciu (Râul Mare), afluent al Râului Cugir, un păstrăv mort de 30 cm care avea în gură un alt păstrăv mort de aproximativ 18-20 cm.
În 1928, la o partidă de pescuit pe Valea Frumoasei, unul dintre participanți arată grupului din care făcea parte și S. Vulcu un păstrăv viu care ținea în gură un alt păstrăv prins de curând, judecând după faptul ca nu era alterat. “Atacatorul” fusese prins la râmă și măsura cam 28 cm, în timp ce victima lui avea aproximativ 15 cm.
În sfârșit, în vara anului 1935, S. Vulcu prinde, tot pe râul Canciu, un păstrăv de 32-33 cm lungime care înghițise pe jumătate un alt păstrăv de 22-23 cm lungime. Păstrăvul acesta a fost prins tot la râmă, la fel ca cel de pe Valea Frumoasei.

În toate cazurile de mai sus victima fusese înghițită, atât cât s-a putut, dinspre cap înspre coadă.