Paradisul meu, de Heinz Erven

Cartea apare în 1981 în Germania cu titlul “Mein Paradies”, și este scrisă cu contribuția doamnei Ursula Venator și a domnului profesor doctor Dietmar Schroder. La noi, lucrarea este publicată în 2006 de Editura Altius Media SRL, traducători Nicolae Bălășcuță și Paula Dafinoiu (ediția românească are 104 pagini). “Paradisul meu” reprezintă o lectură ușoară, dar foarte captivantă, mai ales pentru cei care sunt pasionați de agricultura neconvențională.

Primul capitol, ”Înființarea Paradisului”, ne prezintă o scurtă biografie a lui Heinz Erven, pe care o puteți citi aici, plus cele mai importante momente din cei 32 de ani pe care-i împlinise Paradisul la data publicării cărții.

1948 este anul înfințării Paradisului. Heinz și Lilly Erven încep sa transforme 6,5 ha de teren sterp într-un paradis. În 1959, Heinz Erven așază la intrarea în fermă o pancartă cu urmatorul text: “Paradis. Legumicultură și pomicultură biologice. Unitate privată de învățământ și cercetare biologice”, alături de numele său. Acest lucru atrage atenția asupra sa și a Paradisului. În același an, în prezența a 50 de invitați, Erven inaugurează centrul de cercetare și învățământ, primul de acest gen din Germania Federală. La jumătatea deceniului al șaptelea, Heinz Erven publică următorul anunț în ziarele locale: “Vând fructe și legume neotrăvite”. Anunțul are efectul unei bombe. Soții Erven primesc telefoane nu doar de la clienți, dar și de la Camera Agricolă și de la Asociația Horticolă, fiind amenințați că vor fi dați în judecată pentru folosirea cuvântul “neotrăvite”, deoarece dădeau de înțeles că alte legume și fructe de pe piață erau otrăvite. În 1971, apare o broșură despre Paradis, scrisă de Oswald Hitschfeld, un luptător neobosit pentru promovarea agriculturii biologice. Broșura se reeditează în 1976. După 1970, Heinz Erven începe să susțină numeroase conferințe în Germania, Elveția, Austria, Liechtenstein, Olanda sau Belgia. 1973 este anul în care o cunoaște pe doamna Ursula Venator, cea care va deveni un ajutor de nădejde și care va moșteni Paradisul, soții Erven neavând copii. În 1977 apare filmul “Agricultorul fericit din Paradis”, regizat de Fritz Breuer, film care are un succes deosebit. 1980 este anul în care strada care duce spre ferma lui Heinz Erven își schimbă numele din “Auf Plattborn” în “La Paradis”.

În ”Animale în Paradis”, cel de-al doilea capitol din “Paradisul meu”, Heinz Erven enumără animalele domestice crescute de-a lungul timpului în Paradis: găini, capre, oi, porci, câini, ba chiar și un căluț cu care-și ducea produsele în piața aflată la 5 km de casă. Dar adevărata miză a acestui capitol o reprezintă ”colaboratorii sălbatici” din Paradis.
Heinz Erven reușeste să atragă aproximativ 25 de specii de păsări în ferma lui: a confecționat cuiburi și hrănitori artificiale, protecții împotriva prădătorilor, le-a asigurat materialele pentru cuibărit (pene de găină, lână de oaie, rafie, fân etc.), a instalat chiar și câțiva prepeleci de 6-7 m pentru păsările de pradă, dar mai ales și-a observat atent ”colaboratorii” și i-a ajutat atunci când ei aveau nevoie.
Mica furnică roșie de pădure s-a dovedit de mare ajutor, mai ales în pomicultură. Furnicile transportă cantități mari de insecte de pe pomi și arbuști în mușuroi pentru a-și hrăni progeniturile cu proteine și elimină în sol beneficul acid formic. Heinz Erven a început epopeea furnicilor cu 15 găleți de pământ luat din mușuroaiele aflate în pădurea din apropiere, lucru interzis astăzi. De altfel, după 1960, și în România s-au făcut experimente de transmutare a cuiburilor de furnici în anumite păduri, în scopul combaterii dăunătorilor specifici. Mai multe detalii despre aceste experimente puteți citi aici.
Urechelnițele reprezintă nu doar o bună hrană pentru vrăbii și pițigoi, păsări pe care ar trebui să ni le dorim în grădină, dar sunt și mari consumatoare de păduchi, protejându-ne astfel plantele. Heinz Erven a construit mii de cuiburi de urechelnițe, pe care le muta fie într-un pom, fie într-un arbust, în funcție de necesități. Mai mult, cuibul inventat de el s-a răspândit apoi în toată Europa Centrală.
Aricii, deși foarte greu de convins să locuiască unde vrem noi, țin sub control populațiile de șoareci, melci și omizi. Heinz Erven descrie un adăpost confecționat de el pentru arici și ne atenționează să nu-i lăsăm fără apă de băut.
Alături de arici, în Paradis și-au mai găsit locul dihori, hermeline, nevăstuici, broaște, șerpi, șopârle etc.
Râma este, poate, cel mai important animal din Paradis. Încă din 1948, Heinz Erven comandă prin poșta aeriană, tocmai din Canada, coconi aparținând râmei americane de Tennessee, despre care auzise că are un randament mai mare în producerea de humus decât râma europeană. După creșterea râmelor în diferite bazine, Heinz Erven definitivează un compostor dublu pentru râme pe care îl descrie în acest subcapitol.

Următorul capitol, ”Lucrarea pământului în Paradis”, începe cu condamnarea aratului. Aratul sau săpatul adânc cu cazmaua deranjează viața din sol și strică ordinea naturală. Heinz Erven recomandă să păstrăm tot timpul solul acoperit fiindcă în felul acesta îl protejăm de temperaturile scăzute și favorizăm dezvoltarea și continuarea vieții subterane și pe timp de iarnă. Putem planta, vara sau iarna, în funcție de soi și de necesități, mazăre, fasole, muștar galben, spanac de Noua Zeelandă (Tetragonia expansa), secară, rapiță, trifoi. În plus, putem folosi gunoi de grajd în strat subțire, fân, iarbă, frunze uscate, resturi vegetale etc.
Pentru a asigura solul cu elementele minerale necesare, Heinz Erven a folosit cu succes făina de bazalt, făina de lavă sau tuful vulcanic. În continuare, Erven descrie cele mai utile plante în proiectul lui de agricultură biologică: urzica, tătăneasa, pelinul, coada calului, ceapa, usturoiul și hreanul.

Ultimul capitol scris de Heinz Erven în ”Paradisul meu” este ”Plante cultivate”. Dorindu-și de la început practicarea sistemului de vânzare directă, s-a concentrat pe specii și soiuri cât mai variate, cu perioade de culegere și durate de păstrare care să-i asigure produse cât mai mult timp din an.
A plantat pruni, vișini, cireși, caiși, piersici, corcoduși, meri, peri, gutui, aluni, nuci, castani, dar și viță de vie.
Și la pomi a aplicat principiul plantelor folositoare. De pildă, a pus urzici printre meri, folosite pentru producerea de humus, pentru ceai, furaj pentru păsări, dar și pentru plămădeala descrisă în capitolul anterior. Trifoi și alte specii de leguminoase au fost cultivate între rândurile de pomi, pentru transformarea azotului din aer în îngrășământ. Un efect asemănător l-a obținut cu o tufă de arin plantată lângă un piersic. Vetricea, pelinul sau condurașul au fost și ele folosite de Heinz Erven. Hreanul previne bășicarea frunzelor de piersic, dar și unele boli la vișin. Usturoiul protejează împotriva bolilor cauzate de fungi, dar înlătură cu succes și șobolanii de apă, care nu-i suportă mirosul. Pe lângă pomi, Heinz Erven a cultivat cu succes coacăzi, agriși, zmeuri și căpșuni.
Adăposturile pentru păsări și pentru urechelnițe sunt prezente și în plantația de zmeur, iar pământul este mereu acoperit cu diferite materiale. Pentru coacăzi a folosit cu succes plante de vetrice, dar mai ales de pelin. În plantația de căpșuni, Erven a pus pe sol paie, ace de conifere, coajă de copac, dar și muștar galben sau crăițe.
Heinz Erven povestește și experiența lui scurtă, de doar 6 ani, în cultura legumelor pe valuri de pământ. Capitolul se încheie cu descrierea topinamburului, o plantă cu multiple beneficii, de la perdelele de protecție împotriva vântului până la beneficiile consumului de tuberculi în stare proaspătă, mai ales în hrana diabeticilor.

Capitolul ”Grădina de legume din Paradis” este scris de Ursula Venator, cu care autorul s-a întâlnit prima data în 1973. A urmat o colaborare strânsă care a culminat cu propunerea soților Erven ca doamna Ursula Venator să preia Paradisul și să-l dezvolte conform concepțiilor lui Heinz Erven.
Capitolul descrie experiența Ursulei Venator în cultivarea legumelor în rânduri amestecate pe o suprafață de 5000 mp din Paradis. Acoperirea solului este considerată și de Ursula Venator ca fiind cea mai importantă măsură.

Partea finală din “Paradisul meu”, ”Caracterizarea pedoclimatică a Paradisului”, semnat de prof. dr. Dietmar Schroder, confirmă lipsa condițiilor prielnice pentru o agricultură de succes. Având o climă favorabilă, dar cu precipitații scăzute, Paradisul a fost înzestrat de natură cu un pământ de calitate slabă până la mijlocie. Heinz Erven a reușit, până la urmă, exact ce și-a propus în 1948 în timp ce stătea în spital: să transforme un pământ sterp într-un paradis.