Aceasta este a patra legendă despre cuc, istorisită de Ion Mărgineanu, din satul bucovinean Reuseni, comunicată de St. Fl. Marian și publicată de Simion Florea Marian, în Ornitologia poporană română, vol.I, 1883. De data aceasta, un bărbat și soția lui sunt pedepsiți să devină cuc și pupăză după ce se dovedesc a fi nerecunoscători pentru ajutorul primit în viață. O nota de subsol explică faptul că prin “tufă”, românii din unele părți ale Bucovinei și Transilvaniei înțeleg “alun”. Iată legenda:
A fost odată într-un sat un om foarte sărac, care, de sărac ce era, de multe ori nici măcar o fărmă de pâne n’avea de unde mânca.
– Măi femee! – zise omul acesta într-o zi nevestei sale-până acuma a mers cum a mai mers, căci, de unde-a fost de unde n-a fost, tot am mai avut câte una alta de rândul gurei, dar de-acuma înainte văd că nu e încotro… trebue să mă duc în lume ca să câștig ceva de mâncare, dacă mi-e voia ca să nu perim într-o bună dimineață cu toții de foame!
– Bine!… eu nu te opresc,… du-te!- răspunse femeea,- numai la una te fac luatoriu de samă,… să nu întârzii mult,… căci vezi tu că avem o mulțime de copii și mie singură nu știu zău de-mi va fi cu putință să-i susțin pre toți prin lucrul mâinilor mele, până te-i întoarce, dacă nu te-i întoarce degrabă!
– N’ave nicio frică, căci doar nu mă duc eu ca să nu mai vin!– zise mai departe bărbatul. Își lua apoi un topor pe umeri și, sărutându-și nevasta și copiii, se porni la drum și se cam mai duse în lumea largă.
Mergând el așa, cât va fi mers, cu gândul mai mult la nevasta și la copiii de-acasă, decât la ceea ce ar fi putut să câștige, iată că, ajungând într-o pădure, dă în marginea drumului, pe unde se duce el, de-o tufă, care avea mai multe rămurele una ca alta de înalte, drepte și frumoase. Și cum dete cu ochii de tufa aceea își luă toporul de pe umeri și voi să-și taie un băț de drum dintr-însa.
Tufa, văzându-l că vrea să o taie, își plecă rămurelele spre dânsul și-i spuse:
– Omule! Cum te cheamă! Fii bun și nu mă tăia, că eu, așa cum sunt acuma, de mare folos pot să-ți fiu!
– Și de ce folos așa de mare poți să-mi fii tu mie? Întrebă omul plin de uimire și mirare, când o auzi vorbind.
– Nu mă mai întreba de ce folos pot să-ți fiu!- zise tufa mai departe- ci mai bine întoarce-te de grabă înapoi în satul de unde ești, căci acolo chiar acuma e alegere de vornic, și cum vei ajunge, sătenii îndată au să te aleagă pe tine de vornic, și atunci îți va fi cu mult mai bine și mai ușor, de cum ți-a fost până acuma, atunci nu-ți va trebui nici un băț ca să iei lumea în cap cu dânsul.
Omul cel sărac făcu așa, după cum l-a învățat tufa. S-a întors de grabă înapoi și cum a ajuns acasă, sătenii, fără să mai umble mult căutând și alegând și fără să mai întindă multă vorbă, îl aleseră pe dânsul de vornic.
Trei ani de zile a fost el apoi vornic în satul său și tare bine i-a mers în timpul acesta, căci avea acuma de toate ce-i trebuie atât pentru sine, cât și pentru familia sa. Sărăcia și neajunsurile îi părăsiseră casa și masa.
După al treilea an însă, nu știu cum și-n ce fel, cum s-a purtat și ce a zis, destul că fu scos pe nepusă masă din vornicie și ales altul în locul lui.
Omul nostru, devenind acuma iarăși sărac lipit pământului, cum a fost dintru început, și neștiind ce să facă ca să-și poată susține casa, luă iarăși toporul pe umeri și, scârbit și amărât cum era, se porni de-acasă și se duse drept la tufa cea din pădure cu gândul ca să o taie, deoarece ea a fost aceea care l-a întors întâia-și dată de pe drum și l-a îndemnat ca să se lase a fi ales de vornic.
Însă tufa și de astă dată se rugă ca să-i deie pace, să n-o taie, că-i va fi de mare folos, zicându-i să meargă la cutare târg, căci acolo e o alegere de un judecător mare, și cum va ajunge nu numai că va fi ales, ci că-i va merge încă cu mult mai bine, de cum i-a mers când a fost vornic.
Săracul nu așteptă să-i mai spuie încă o dată, ci pornindu-se se duse drept la târg, unde l-a îndreptat tufa. Și cum ajunse de–aunafu ales de judecător.
După trei ani, cum și din ce pricină nu știu, dar destul atâta că-și pierdu și această pâine, rămânând din nou sărac cum a fost și mai înainte.
Și acuma, a treia oară, văzându-se lipit pământului, luă toporul pe umeri și se îndreptă spre tufa din pădure.
– Măi omule, stai nu mă tăia! zise tufa cum îl văzu de departe că se apropie cu toporul de dânsa, căci și de astă dată te-oi învâța ce să faci și cum să ajungi la o mărire, la care n-ai mai fost niciodată în viața ta, și prin care potă să-ți câștigi o avere așa de mare, ca să aibă copii din copiii tăi cu ce trăi.
– Apoi ce mai întinzi atâta vorbă,… de ce nu mă înveți? zise atunci săracul într-un ton răstit.
– Du-te în cutare și cutare țară! vorbi tufa mai departe, unde tocmai acuma s-au adunat mai marii împărăției la un loc ca să aleagă împăratul, și dacă vei merge tu acolo au să te aleagă pre tine, m-ai înțeles!…
Săracul, bucuria lui, cum auzi aceasta nu mai stete mult pe gânduri, ci pornindu-se se duse tot într-un suflet spre târgul unde l-a îndreptat tufa. Iară după ce ajunse la starea locului, mai marii împărăției, cum îl văzură îl plăcură și ziseră:
– Acesta e de noi! … pe acesta să-l alegem de împărat!…
Și cum ziseră, așa și făcură.
Pe timpul acela însă împărații nu erau aleși pe viață, ca în ziua de astăzi, ci după un oarecare timp fiecare împărat trebuia să se mulțumească de împărăție și în locul lui să se aleagă altul.
Când a sosit așadar timpul ca să se aleagă alt împărat, omul nostru încă n-a avut încotro,… el a trebuit să se mulțumească… Așa era datina pe acele timpuri și așa a trebuit să facă și el. Dar lui nici că-i păsa de-aceasta, deoarece el avea acuma de toate în destul și prea destul… avea de toate căte numai îi dorea și poftea inima.
Soția lui însă, ca una ce era mai pofticioasă și doritoare de măriri tot mai înalte, nu se mulțumi numai cu atâta, ci ea dorea să fie acuma și mai mare decât o împărăteasă. De-aceea zise ea bărbatului său să meargă iarăși la tufa cea din pădure și s-o taie numai decât, dacă nu-l va învăța cum să ajungă la ceea ce dorește el, spunându-i totodată și ceea ce are să dorească și poftească.
– Așa să-mi faci, ori de nu, mai mult să nu te văd în ochii mei!– încheie femeia.
Bărbatul, ce era să facă?… trebui s-o asculte, dacă voia să aibă pace, și, măcar că a fost împărat, lua iarăși toporul pe umăr și se porni spre tufa din pădure și mergând cât va fi mers cum ajunse la dânsa nici una nici alta numai decât s-o taie.
– Măi omule!– zise tufa, văzând că nu e șagă– cât bine ți-am făcut eu până acuma și tu tot nu ești mulțamit, la urma urmelor tot voești să mă tai?…
– Da! Te tai fără multă vorbă, numai dacă nu-mi vei spune îndată cum și în ce fel voi putea să-mi ajung încă una și cea de pe urmă dorință!
– Bine!– întrebă tufa– care e dorința aceea?
– Apoi dă!… dacă voești să te las în viață învață-mă cum pot ajunge ca să fiu mai mare decât Dumnezeu, că numai atunci, când mă vei învăța aceasta, vei fi iertată de mine și lăsată în pace, altmintrelea nu!
Tufa, cum îl auzi astfel vorbind, îi răspunse plină de mânie:
– Tu om de nemică și făr’ obraz ce ești, pentru că ai ajuns a fi până întru atâta de nerușinat și îndrăzneț prin poftele tale cele diavolești, din minutul acesta să nu mai ai nici casă nici masă și nici țară aleasă, ci să te prefaci în Cucu, iar muierea ta, care te-a îndemnat la această cerere, să se prefacă în Pupăză, și să umblați amândoi cât veți fi și veți trăi de pe pom pe pom și de pe ram pe ram, tu cântând cucu, iar ea pupăind toată ziua ca o nebună, pentru că n-ați fost îndestulați și mulțămiți cu celea ce vi le-a dăruit bunul Dumnezeu!
Și cum a rostit tufa cuvintele acestea, omul îndată s-a prefăcut în Cucu, iar muierea lui în Pupăză, și-au început amândoi, unul dintr-o parte iar altul din altă parte a zbura de pe pom pe pom și-a cânta el cucu, iar ea pupupu!
Leave A Comment