A treia legendă despre cuc păstrează ideea că pasărea pe care o numim astfel este, de fapt, o pasăre care-l strigă pe Cucu, acesta fiind, ca și în primele două legende, în lumea cealaltă. De data aceasta pasărea care striga “cucu” nu este un frate geamăn, nici un frate uzurpator, ci o nevastă necredincioasă, Sava.

Dar să citim legenda:

“Paserea, care o numim noi astăzi Cucu, cică nu este Cucul cel adevărat, ci soția acestuia, Sava.

Cucul cel adevărat, care avea pene de aur, nu se află acum pe pământ, ci-n cealaltă lume.

Dintru început, cine știe când a mai fi fost și aceea, cică trăia și Cucul împreună cu soția sa Sava pe pământ, dar fiindcă soția sa i-a fost necredincioasă Cucul a părăsit-o.

Aceasta a fost adică așa, că Sava s-a iubit cu Privighetoarea. Cucul, cică prinzând-o că se iubește cu altă pasere, s-a supărat foarte tare pe dânsa și-a mustrat-o foarte zicându-i: cum de-a putut ea să se iubească cu Privighetoarea, c-o pasere așa de mică și de urâtă, pe când el e cu pene de aur? Apoi, după ce a mustrat-o și și-a descărcat tot aleanul inimei sale asupra ei, cică a părăsit pentru totdeauna pământul acesta plin de fărădelege și răutate și s-a dus în cealaltă lume, în rai, iar pe Sava a lăsat-o aici în astă lume.

Sava, văzând că soțul său Cucul nu glumește, ci o lasă și se duce, l-a întrebat: când și unde să-l caute?

Cucul supărat i-a spus să-l caute, dacă voește, dela Blagoviștenie până-n Sândiene, și dacă până atunci l-ar afla undeva, bine de bine, dar dacă nu, mai mult să nu-l caute.

Sava, cunoscându-și greșeala și voind a se-ndrepta, cum au sosit Blagovișteniile, deuna a și început a sbura și-a-l căuta în toate părțile și l-a tot căutat până la Sândiene, dar nicăiri nu l-a putut afla.

Și nu numai atunci l-a căutat, ci și de-atunci încoace, Sava, adică paserea ce-i zicem noi astăzi Cucu, totdeauna, în tot anul începe pe la Blagoviștenie a cânta și-a căuta ne-ncetat până la Sândiene pre soțul său, pre Cucu.

Și fiindcă nici acuma nu-l poate nicăiri afla, de aceea Sava e foarte neastâmpărată, nu stă mult pe-un pom, ci punându-se pe-o ramură și strigând de vreo câteva ori cucu! Cucu! Doar, doar îl poate afla pre soțul său.

În zadar însă îi este toată alergătura și strigarea, căci Cucul, soțul său cel cu penele de aur e dus pe ceea lume.”

Istorisită de Vasile Ungureanu, român din Iliești, Bucovina și publicată în Ornitologia poporană română, Simion Florea Marian, 1883.