Într-o legendă dedicată Măslinului, pe care am găsit-o în Botanica poporană a poporului român, de Simion Florea Marian, aflăm că salcia a fost blestemată să rămână fără de rod, fiindcă l-a mințit pe Sfântul Sisoe când acesta încerca să-și elibereze nepoții din mâinile diavolului. Pe de altă parte, în Superstițiile poporului român, Gh. F. Ciaușanu amintește în capitolul despre arbori și pomi că salcia e sfântă pentru români, fiind considerată copacul Fecioarei Maria.

Cică pe când Maica Domnului căuta pe Iisus, a dat în cale-i peste un pârâu: și nu era nici vad să-l treacă, și nu era nici punte peste el. Și numai salcia s-a aplecat și s-a pus punte peste pârâu, de-a putut trece Prea Curata. Și de atunci a blagoslovit-o Maica Domnului și i-a zis: “Să fii blagoslovită de-acuma înainte, și unde-o cădea o ramură din tine, să se și prindă!”

O altă legendă ne spune că salcia a fost binecuvântată fiindcă a făcut umbră și Fecioara Maria și-a putut adormi pruncul la adăpostul ei. Drept dovadă că poporul român consideră sfânt acest copac, în diverse zone din țară (de pildă Vâlcea și Ilfov), este păcat să tai sau să smulgi salcia. Totodată, într-o notă de subsol, Ciaușanu amintește un articol publicat în revista Albina (an. VII, p. 199), care descrie salcia drept apărătorul de trăsnet, un paratrăznet popular, conform credințelor populare ale poporului român.

În Botanica poporană a poporului român, Simion Florea Marian transcrie o legendă din Transilvania care povestește cum au apărut pe lume sălciile și socii:

Zice că în vremile de demult era un împărat tânăr, care avea o soră și care nu se putea însura din pricină că ciobotele ce i le lăsase maica sa cu limbă de moarte, că numai pe acea fată s-o ieie de soție, pe piciorul căreia i se vor potrivi, nu se potriviră pe piciorul nici uneia, ci numai pe al surorii sale.

Și deoarece soră-sa nu voia odată cu capul să meargă după dânsul, căci doară îi era frate, de-aceea i-a zis ea că dacă nu-și poate el singur afla o fată pe piciorul căreia să se potrivească ciobotele, atunci se va duce și-i va afla ea una. Și cum a zis, așa a și făcut. S-a dus și, după multă alergătură și căutare în dreapta și-n stânga prin lumea largă, a aflat o fată, care era răpită de o smeoaică și pe piciorul căreia i se potriveau ciobotele, întocmai ca și pe al ei. Și luând ea acuma pe fata aceasta și întorcându-se cu dânsa, urmărite fiind de smeoaică, ajunseră într-un târziu, cu mare chin și vai, până în capătul satului, unde ședea împăratul.

Acolo era un șes mare și turmele împăratului erau la pășune. Dar era mare năcazul ciobanilor, că-i ardea rău soarele și nu era nici o tufă cât de mică unde să se poată umbri. Numai o fântână era în mijlocul șesului, unde își adăpau turmele, apoi mai mult nici un părău, barem cât de mic.

Fetele s-au dus ață la fântână și una s-a pus de-o parte, alta de altă parte a fântânii și s-au dat peste cap și una s-a făcut o tufă frumoasă de soc, iar cealaltă o salcie stufoasă, de umbrea fântâna și locul din preajma ei. Bucuria păcurarilor, când văzură mândrenia de tufe acolo. Baciul cel mare a și dat poruncă, să nu cuteze cineva, cumva, a tăia vreo crenguță din tufele acelea, că unul ca acela o căpăta cea groasă. Și se fereau ciobanii de un lucru ca acela. 

Dar doi băieți ce umblau la sterpe, ce-și gândesc într-o zi, când erau singuri la fântână și stăteau tăvăliți a lene la umbră?… Să facă ei fluierici!… Și-și făcură unul o tilincă dintr-o crenguță de salcă, și celălalt o trișcă dintr-o crenguță de soc. Și prinseră ei a sufla în ele, dar înlemniră văzând că acelea, în loc să fâșcăiască, dau glasuri îngânate ca de om, dară ei nu le pricepeau. În spaima lor, se gândiră ce-i de-a face?

– Să spunem baciului – zise unul – că tot mai iute ne-a ierta, de i-om spune noi de noi, decât când ar auzi dintr-alții!

Așa și făcură. Spuseră baciului că uite, ei au cutezat de au tăiat fiecare câte o crenguță din tufele cele de la fântână și și-au făcut unul o tilincă și altul o trișcă, dar în loc să fâșcăiască, ele dau glasuri îngânate ca de om, și ei nu pricep ce-i aceea.

– Ian suflați oleacă în ele! – zise baciul.

Și suflară băieții și se mirară baciul cu toți păcurarii de ce auziră, că auziră glasuri îngânate ca de om, dară nici ei nu le puteau pricepe. Acum baciul se gândi să spună chiar împăratului cum stă lucrul. Dar el nu putea lăsa stâna, deci trimise pe cei doi băieți, ca ei, cu gura lor, să spună vestea și minunea. Și s-au dus băieții și au spus împăratului toată întâmplarea din fir în păr. Iar împăratul, după ce-i auzi, le porunci să sufle în fluierici. Și suflară amândoi deodată, unul în trișcă și celălalt în tilincă, și iar răsunară vorbe îngânate. Și ascultă împăratul și se minuna și el, dar nu putu înțelege nemic. Și chemă apoi sfetnicii; ei încă se minunară, dar de înțeles nici ei nu înțeleseră nemic. Atunci, un sfetnic mai bătrân zise:

– Înălțate împărate! Lucrul acesta minunat noi nu ți-l putem tâlcui, dară să trimitem după atare babă știutoare, doară ea ni-ar ști spune și tâlcui minunea asta nemaipomenită.

Și trimise împăratul numaidecât după nouă babe, cari erau mai bătrâne în împărăția lui. Și venit-au babele și ascultat-au și ele glasurile acelea ce ieșeau din trișcă și din tilincă, și ele încă înmărmuriră. Dar o hârcă mai bătrână clătină din cap și zise:

– Înălțate împărate! Fă-te bolnav, te pune în pat și lasă să se lățească vestea că ești pe moarte. Atunci vor veni toți supușii Măriei tale să te caute, și vor veni și două fete și nu le-ai putea deschilini una dintr-alta. Dar una s-a pune la capul Măriei tale și te-a plânge, iar cealaltă la picioare și te-a boci; cea de la cap va fi sora Măriei tale, iar cea de la picioare va fi mireasa Măriei tale. Când s-or boci mai tare, te rădică și prinde pe cea de la picioare și o du la popă să vă cunune, că așa va fi bine!

Toată curtea se miră de înțelepciunea babei. Împăratul se și trânti pe pat și se făcu bolnav.

Vestea merse ca fulgerul din gură în gură, că împăratul trage de moarte, și lume multă se găti să meargă și să mângâie pe bietul împărat. Vestea merse și la ciobanii împăratului în câmp și povestiră tot de astă întâmplare, stând în staniște, colo, la umbra tufelor de la fântână. Iar după ce ieșiră cu vitele din staniște, tufele se deteră peste cap și se făcură fete, și alergară tot într-un suflet, plângând, până la curțile împăratului. Acolo de-abia putură străbate prin mulțime până la patul împăratului și una se puse la capul lui și-l boci:

Scoală, scoală, frate-meu,

Tu pe mine m-ai mânat,

Lumea, țara o-am îmblat,

Mândră doamnă ți-am aflat!

Iar cea de la picioare se bocea:

Scoală, scoală, domnul meu,

Tu pe soră-ta-i mânat

Lumea, țara o-a umblat

Mândră doamnă ți-a aflat!

Atunci împăratul se rădică frumos, o prinse de mână și-i zise:

Hai la popa la altar

Să nu-ți fie plânsu-n zădar!

Și s-au dus, drăguț Doamne, și s-au cununat, și au tras o nuntă de cele împărătești, de și cânii umblau cu colaci în coadă. Când au mers ciobanii cu oile la fântână, nu se puteau destul mira, ce li s-au făcut tufele, că nici urma lor nu li se mai cunoștea. Ar fi stat moarte de om să facă, dacă ar fi știut cine le-a furat. Dar nu aflară. Într-o zi însă văzură că vin două doamne și sădesc chiar în locul tufelor acelora alte tufe: una de soc și alta de salcie, și le dădura în știrea ciobanilor să poarte grijă de ele. Socul a crescut cât a crescut, dar salcia săraca, în câțiva ani fu ca un stejar de mare și stufoasă și se răcori multă lume la ea.

De atunci sunt soci și sălcii în lume, că până atunci nu erau.