Importanța plantelor în spațiul românesc a fost uriașă. Le foloseau românii pentru leac, pentru vopsit, pentru descântece sau vrăji, pentru repere agricole și multe altele. Denumirile lor, născute din diverse conexiuni făcute de țărani, erau multiple și difereau de la o zonă la alta. Bunăoară, Orobus vernus era denumită pipigioi, pupăză, orăstică, rebie etc. Denumirea de pupăză derivă, cel mai probabil, de la asemănarea cu creasta păsării cu același nume, dar și de la momentul înfloririi, care coincidea cu venirea pupezei.

Rădăcina pipigioiului era folosită pentru obținerea culorii roșii. Planta întreagă se folosea pentru calmarea durerilor de ochi. Pupezele (pipigioii) erau culese până la Sân-Georgiu sau exact în ziua de Sân-Georgiu, apoi păstrate până când era nevoie de ele. Plantele se fierbeau și cu lichidul rezultat se spălau la ochi cei care aveau dureri oculare.

Pipigioiul era folosit și ca indicator pentru plantarea porumbului. Când vedeau pe câmp pupezele înflorite, atunci se apucau țăranii să planteze păpușoii.

Pipigioiul a fost cântat în mai multe doine, dar cel mai mult ne-a impresionat o frumoasă legendă culeasă din Bucovina. O redăm mai jos așa cum apare ea în Botanica Poporană Română a lui Simion Florea Marian:

“Zice c-a fost odată un împărat și o împărăteasă, cari aveau trei fete mari. Și fetele acelea erau așa de voinice și de frumoase, că la soare te puteai uita, dar la ele ba. Și fiind fetele așa de frumoase și temându-se tatăl lor ca nu cumva să le răpească niște smei, cari umblau prin toate țările și, unde vedeau o fată frumoasă, nu se lăsau până ce nu puneau mâna pe dânsa și-o răpeau, de-aceea puse el pe fiicele sale să locuiască într-un palat deosebit, pe care-l păzeau zi și noapte doisprezece ostași.

Dar cine e în stare să păzească o fată frumoasă și mai ales de smei?

Au păzit ei soldații, nu-i vorbă, cât le-au păzit, ca ochii din cap. Într-o zi însă, ducându-se împăratul și împărăteasa de-acasă, la o serbare mare, și punându-se fetele bine pe lângă dânșii, le-au dat drumul ca să se mai preumble și ele oleacă prin cea grădină împărătească, gândind în mintea lor că doară nu va pieri lumea dacă le vor da puțin drumul și și-or face și ei o zi bună. Iată însă că nu după mult timp după ce le-au dat ei drumul, vin smeii și, cum vin, le răpesc și se duc cu dânsele pe tărâmul lor. Întorcându-se mai după aceea împăratul și împărăteasa acasă și spunându-li-se că au venit smeii și le-au răpit fiicele, așa de tare s-au supărat, că nu știau ce să-nceapă și să facă de supărare. Și-apoi, supărat și-înfuriat cum era, împăratul porunci să se pedepsească cu moartea toți ostașii păzitori, pentru că i-au ieșit din cuvânt și-au dat drumul fetelor ca să iasă din palat. Și cum a poruncit, așa s-a întâmplat.

Ce folos însă de fapta aceasta crudă, că fiicele sale tot răpite au rămas. De-aceea, prinse acuma atât împăratul, cât și împărăteasa a se ruga lui Dumnezeu ca să le dăruiască un băiat în locul fiicelor. Dumnezeu, fiindu-i milă de dânșii, le ascultă rugămintele și, împlinindu-le dorința, le dete un băiat, care creștea ca din apă și, pe zi ce mergea, tot mai voinic și mai frumos se făcea.

Când a împlinit băiatul trei ani, a rugat pe mama sa să-i spuie ori de n-a avut frați. Neștiind mama sa ce voiește, i-a spus că a avut trei surori și că, venind niște smei, le-au răpit și le-au dus pe tărâmul lor. Auzind băiatul ce i le spuse mă-sa, n-a zis nemică, ci s-a îmbrăcat în hainele cele mai bune ce le avea, și-a luat bani și mâncare de drum și apoi, fără să știe părinții săi, se porni ca să caute pe surorile sale. Nu ieși însă pe poartă, ci se duse prin grădina împărătească, de bună samă ca să nu-l vadă părinții săi și să-l oprească. Trecând el prin grădină, se întâlni cu o babă, care-l întrebă unde merge.

– După surorile mele cele răpite de smei! răspunse el.

Auzindu-i baba răspunsul, îi zise să nu meargă fără știrea părinților, căci de va merge fără știrea lor, n-are să fie bine de dânsul. Tânărul însă nu băgă în samă cuvintele babei, ci, întorcându-i spatele, plecă mai departe. Dar rău a făcut că n-a ascultat-o, căci, de o asculta, poate că altminteri îi mergea. Așa însă, după cum vom vedea îndată, nu numai că n-a dat de surorile sale, dar nici pe părinții săi nu i-a văzut mai mult.

În călătoria sa spre împărăția smeilor, la cari se aflau surorile sale, avea adică să treacă prin alte trei împărății, și anume: împărăția fiarelor, a paserilor și a florilor. Și cel ce voia să treacă prin aceste trei împărății n-avea nicidecum voie să se atingă de vreun locuitor, căci cum se atingea, îndată se și prefăcea în același neam de locuitori pe care îl atingea.

Deci mergând el cât va fi mers, după ce s-a pornit de-acasă, și ajungând în împărăția fiarelor, a scăpat cum a scăpat cu obraz curat. Ieșind din împărăția fiarelor și intrând în împărăția paserilor, când era mai pe la sfârșitul drumului, a dat de o pasere moartă. El, în loc să lase paserea în pace și să-și caute de drum, o dă cu piciorul într-o parte. N-a apucat însă bine a o urni cu piciorul, și iată că se ivesc, ca din pământ, o mulțime nenumărată de paseri cu împăratul lor în frunte și se pornesc ca o furtună asupra lui.

Tânărul, văzând mulțimea cea mare de paseri, s-a băgat în toate răcorile și, de spaimă, a început a fugi mâncând pământul, până ce-a scăpat de urgia paserilor și-a intrat în împărăția florilor. Intrând în împărăția florilor și văzând mulțimea cea mare de flori, unele mai frumoase, mai plăcute, și mai ademenitoare decât altele, s-a apucat și a rupt una care sămăna cu o floare de mazere. N-a apucat însă bine a rupe el floarea aceea, și iată că o mulțime nenumărată de flori îl înconjură din toate părțile și nu-l lasă să treacă mai departe.

Nu mult după aceasta, vine și împăratul florilor și-l întreabă într-un ton răstit:

– Dincotro și unde, voinice?

– De-acasă! răspunse el. Mă duc să caut pe surorile mele, cari le-au răpit smeii!

– Și-apoi prin alt loc n-ai mai avut pe unde trece, numai prin împărăția mea?

– Pe-aice mi-e drumul mai aproape!

– Și dacă pe-aici ți-e drumul mai aproape, n-ai putut să treci și să nu te atingi de niciuna din supusele mele?

– N-am știut, că de știam, nu mă atingeam!

– Ai știut, ori n-ai știut, să știi însă acuma că, spre pedeapsă, pentru că ai îndrăznit a călca ținuturile mele și a-mi rupe o floare, am să te prefac pe tine în locul ei, căci voința mea este să nu mi se piardă nici un singur locuitor din toată împărăția. Și deoarece tu până acuma ai fost, după cum te văd, mândru, tot mândru vei rămânea și de-acum înainte, spre bucuria și podoaba copiilor cari vor veni cu cârdul primăvara și te vor rupe și-apoi, ducându-te acasă, te vor ținea atâta timp cât vei fi verde și frumos, iar după ce te vei usca, te vor arunca, cum ai aruncat și tu acuma floarea ce-ai rupt-o! Și, cum rosti împăratul florilor cuvintele acestea, îl prefăcu într-un pipigioi.

Și de-atunci e pipigioiul pe lume!”