Macul, numit în unele zone și somnișor, era folosit de româncele de pretutindeni pentru liniștirea copiilor care plângeau. Mamele fierbeau mai multe măciulii de mac și dădeau sucul rezultat copiilor, care adormeau imediat după ce îl beau. Alte românce puneau maciuliile de mac în scăldătoarea copiilor. Acest ritual era aplicat și nou-născuților, ca să poată dormi bine pe viitor. Cel mai des utilizat era macul de grădina (Papaver somniferum), cel cu capsula rotunjită. Practica aceasta era foarte răspândită în toate zonele unde locuiau români, chiar dacă unii autori ai vremurilor atrăgeau atenția că acest obicei este periculos. Astfel, D. Bartolomeu, în Cunoașterea plantelor cu aplicațiuni la medicina populară (1901), scria: “Obicei periculos care există în toată țara de a se da copiilor mici, cari au insomnie și sunt neliniștiți, căpățâni de mac, fierte în apă. Acest obicei, ce ar trebui să fie părăsit căci este în defavorul sănătății copiilor, împiedicându-i la o dezvoltare normală și deprimându-le facultățile mintale, de aceea este chiar zicătoarea la țară că copiilor proști mă-sa le-a dat mac.”

Aceste obiceiuri se regăsesc și următoarea legendă frumoasă din Transilvania care ne deslușește originea macului:

“Cică a fost în lume o fată mai mândră decât Ileana Cosânzeana. Numele ei însă nu-l știu. Fata asta a avut mulți pețitori, mai mulți ca orice altă fată din lume, ci ea n-a voit să se mărite, numai după acel fecior, care va fi la fel de frumos ca ea. Într-o zi de duminică s-a dus și ea la horă în sat. Acolo era și Făt-Frumos și acela era fiul zorilor.

Făt-Frumos îi zise că o iubește. Fata se uită la el ademenitor în ochi și din acea clipită nu se despărțiră deolaltă. Seara, când s-a sfârșit hora, Făt-Frumos o luă de mână și plecă cu ea la el acasă. Părinții lui ședeau într-o casă frumoasă, încunjurată cu tot feliul de flori în capătul lumii, pe țărmul unei mări.

Au avut o viață dulce, căci se iubeau ca două turturele.

Într-o zi, Făt-Frumos, mânat de părinții lui, s-a dus la celălalt capăt al lumii, la mătușa lui, să o vadă de mai trăiește ori nu, că nu știau nemic despre ea. Fata a vrut să meargă și ea cu el, dar părinții n-au lăsat-o, zicându-i că de un drum așa de greu picioarele ei nu-s vrednice. El s-a dus, ea a rămas plângând după el.

Au trecut șapte ani de când s-a dus Făt-Frumos, fără ca să se mai re-ntoarcă acasă. Fata plângea ziua și noaptea după el și slăbise, încât era mai mult moartă decât vie. La șepte ani, într-un miez de noapte, a plecat și ea după el. Aici s-a întâlnit cu un om, care sfărâma cu brâncile stâncile cele mai groaznice.

– Ce cauți pe-aici, fiica mea? o întrebă el.

– Îmi caut bărbatul! zise ea.

– Bărbatul tău e prinsonier la împăratul ursitoarelor, zise el, și de vrei să-l scapi, de mă vei asculta pe mine, îți vei ajunge ținta!

– Te-oi asculta și ți-oi fi recunoscătoare!

– Ascultă dară, piatra aceasta acoperă buricul pământului, Făt-Frumos pe-aici s-a dus, căci împărăția ursitoarelor e în fundul pământului. Eu îți voi sfărâma piatra asta și cu o funie, de care voi lega o vadră, te voi slobozi acolo, și aici voi sta până ce veți veni înapoi, când tu apoi vei mișca funia, ceea ce mi-a fi semn ca să vă scot. Ca să nu pățești ceva rău pe acolo, te îmbie la împăratul de slujnică și cât vei fi la el nu mânca nimic, suge numai rădăcina aceasta ce ți-o dau, că după asta ți-a pieri foamea, și când el te-a întreba că de ce nu mănânci, că de supărată ce ești după Făt-Frumos nu poți nici bea, nici mânca. El, de frică, pentru ca să nu mori, ți-a da bărbatul și vă va îmbia să ședeți la curtea lui, că de oamenii cei frumoși lui foarte îi place. Voi însă într-o noapte fugiți, că eu vă voi aștepta aici.

În revărsat de zori, soția lui Făt-Frumos era în țara ursitoarelor. Când se băgă la împăratul, de frumoasă ce era, toată curtea a strălucit. Împăraul era om bătrân, odată cu lumea. Cum o văzu, o primi în casa lui și-i dete în grijă ca toată ziua să șteargă scumpiile ce le avea așezate într-un scrin de aur. Soția lui Făt-Frumos era ascultătoare și de aceea împăratul o iubea foarte. Ea însă nu mânca nimic din mâncările împăratului, deși mâncări ca acelea n-a gustat în viața ei. Împăratul îi zise odată să cerce a mânca, că de nu, va muri de foame. Ea-i răspunse că de când și-a pierdut soțul, pe Făt-Frumos, i-a pierit și foamea și setea și numai de supărare are parte în lume. Împăratului i se făcu milă de ea și-l aduse pe Făt-Frumos. Când se văzură, de bucurie plângeau și râdeau. Împăratul le dete o casă în grădina castelului său, ca acolo să trăiască ei neconturbați de lume.

Rădăcina ce a căpătat-o ea de la Sfarmă Piatră a pus-o într-un hârb cu pământ și de acolo au răsărit mai multe flori roșii, în capătul cărora, când picau florile, rămâneau niște bicioclini plini cu semințe mici și negre. Ea, știind bine, sugea rădăcina acelor flori și fărina ce-a ieșit din ele a băgat-o în vinul [pe] care l-a băut împăratul cu curtenii, noapte; de greu ce dormeau, se auzea horcăitul lor până pe uliță.

– E vremea să plecăm! zise ea soțului său, căci pe când ei se vor trezi, noi vom fi afară de aici în țara noastră.

Făt-Frumos o ascultă și plecară. Sfarmă-piatră îi trase cu vadra și, când se văzură pe pământ, pe Sfarmă-piatră îl luară cu ei și-l cinstiră cât a trăit.

La anul, din semințele pe cari soția lui Făt-Frumos le-a presărat pe pământ în urma ei, de aducere aminte pe unde a umblat, au răsărit niște plante, cari până în ziua de azi înfloresc niște flori mândre, roșii ca sângele, din semințele cărora se prepară leac de dormitor. Iar numele acestei flori e macul.”

Publicată în Gazeta Transilvaniei, 1902, nr. 56