Poate cel mai cunoscut joc al copiilor. La începutul secolului se mai numea și d’a cucul sau d’a mija. În perioada comunistă, cele mai dese denumiri erau fațeascunselea și pitulușul. Eu ziceam vațea ascunselea sau pitulușul, alții de vârsta mea spuneau, pe scurt, fațea.

În primul rând trebuia ales “mijitorul”, adică cel care se punea. Acest lucru se făcea prin niște incantații foarte interesante, de o diversitate spectaculoasă. Aceste incantații erau un fel de numărători, cuvintele/silabele “trecând” rând pe rând peste copii, până când cântecul se termina la unul dintre ei. Am selectat câteva exemple din prima parte a secolului trecut și câteva exemple din copilăria mea, de la sfârșitul aceluiași secol.

Ala-Bala (existau mai multe variante)

Ala, Bala, Portocala,

Ieși, bădiță,

La portiță,

Că te-așteaptă

O fetiță

Ca să-ți deie o guriță!

Ana-Mana (existau mai multe variante)

Ana, Mana, Șodrogana,

Ș’o popiță, Măgăriță.

Pe la moara Pruncului

La mijlocul râului,

Trece fata turcului,

C’un cojoc, de motoc,

Treci la loc.

Unica

Unica, Dodica, Treica,

Pătrica, Țingara, Secara,

Motoi, Cotoi,

Gheorghe, Tănase,

Aliute, 

Du-te!

Una-Două (cu foarte multe variante)

Una, două, trei, patru,

Hai la teatru.

Cinci, șease, șeapte, opt,

Am văzut un câine mort.

Nouă, zece,

Un pahar cu apă rece.

D’a mija (cu foarte multe variante)

Arai, Carai, Hai.

Trântește, 

Bușește, 

Tăvălește.

Hai… mijește!

Vai de mine, nu’s la mine,

Ci’s la maica’n București,

După curțile domnești,

Unde se ouă rațele!

Cioc, Boc,

Treci la loc!

– Bonjour Luni,

– Mersi Marți,

– Madam Miercuri,

Ce mai faci?

– M-a trimis madam Joi,

– Să viu Vineri pân’la voi.

În salon de sâmbătă,

Să dansăm Duminecă.

– Arde podul Mogoșoaiei!

– Las’ să arză,

Că nu-mi pasă,

Că nu-i tăicuțul acasă;

Ci e dus la vânătoare,

Să vâneze căprioare.

Căprioare n-a vânat

Și el singur s-a’mpușcat,

C’un pistol de diamant

Cu o boabă de smarand.

– Un’te duci?

– La Galați.

– Ce să faci?

– Să duc trei cârnați.

– Cui să-i dai?

– Unul mie, unul ție,

Unu’n gura Nastasiei.

Cioc, Boc,

Treci la loc.

Șeade barza pe gunoi

Și-și numără ouăle,

Câte unul, câte două,

Câte trei, câte patru,

Câte cinci, câte șease,

Câte șeapte, câte opt,

Câte nouă, câte zece,

Ș-un pahar de apă rece.

– Câte, cine-i trebuiește?

– Și mie îmi trebuiește.

Făcând un salt de peste 50 de ani, cele mai cunoscute din copilăria mea (în Oltenia) erau următoarele numărători:

An tan te

Dize mane pe

Dize mane compane

An tan te.

În Oceanul Pacific,

Locuia un pește mic

Și pe coada lui scria

Ieși afară dumneata.

Variantă din Brașov:

Pe capetele voastre,

Trece un tramvai, 

În ce direcție merge tramvaiul tău?

Copilul la care se oprea numărătoarea spunea un oraș; numele orașului era spus pe litere trecând pe la fiecare copil și cel căruia îi revenea ultima literă ieșea din cerc; apoi se lua numărătoarea de la capăt, până când rămânea un singur copil în cerc și acela “se punea”.

Imediat după Revoluție, datorită imensului succes pe care l-a avut Dallas, circula și următoarea varianta:

Uan, ciu, fri,

Pamela vrea copii,

Dar Bobi nu o lasă,

Că e prea frumoasă.

Tot cu referințe de la tv circulau și aceste variante:

Stan și Bran

Cântă la pian

U, iu, iu,

Ieși afară tu.

Tom și Jerry

Cheamă pompierii.

Pompierii n-au venit,

Tom și Jerry au murit.

Aveam și o varianta cu ala bala portocala, diferită de cea veche, dar nu reușesc să mi-o amintesc sau s-o găsesc pe undeva. Dacă v-o aduceți aminte, vă invit să ne-o spuneți într-un comentariu!

Variantele contemporane sunt mult mai scurte, incantațiile pierzându-și rolul de joc în sine pe care-l aveau în perioada mai veche.

Ar mai fi de menționat și varianta mai îndrăzneața, care circula și ea destul de des în timpul copilăriei mele:

Pe o bară,

Se căca o cioară.

Cra, cra, cra,

Drept în gura ta.

După ce era ales mijitorul, adică cel care urma să se pună și să numere, în prima parte a secolului mai exista un ritual. Unul dintre cei care urmau să se ascundă scuipa într-o palmă și, izbind cu cealaltă palmă saliva, zicea:

Cine s-o uita

Să-i sară ochii în patru

Cum sare scuipatul.

În copilăria mea, jocul începea direct, fără acest ritual. Eram cu toții atenți cu coada ochiului la mijitor, ca să nu se uite pe furiș unde ne ascundeam, chestie care se întâmpla destul de des. De aceea, cele mai potrivite locuri unde “ne puneam” erau zidurile, stâlpii sau copacii mai mari, astfel încât mijitorul să fie mai ușor de observat dacă ar fi tras cu ochiul. La țară, tot în Oltenia, număram rezemați de un dud uriaș. Numărătoarea era cel mai adesea din zece în zece în cap și din sută în sută anunțat cu voce tare. După ce terminai de numărat, spuneai: “cine nu-i gata îl iau cu lopata”. Dacă, totuși, cineva nu reușise să se ascundă, reluai numărătoarea. Urmau căutatul și scuipatul, dar cred că nu există vreun român care să nu știe cum se desfășoară acest joc atât de popular.

Recitind articolul înainte de publicare îmi vine ideea să-l întreb pe mijlociu (7 ani și jumătate) cum se numește la ei acest joc și cum se alege “mijitorul”. Prima surpriză a fost că el îi spune tot cum îi spuneam și eu în copilărie: “vațea ascunselea”. Această varianta e cea mai apropiată de forma scremută din dicționar: de-a v-ați ascunselea. A doua surpriză plăcută a fost că a rămas expresia “cine nu e gata îl iau cu lopata”. Număratul mijitorului este aproape identic, doar că ei, fiind mai mici, numără de la 1 la 30 sau 40.

Cum era de așteptat, generația nouă a diminuat și mai mult rolul incantațiilor de alegere a mijitorului. Băiatul meu împreună cu prietenii lui procedează astfel: primul copil care ridică mâna după ce se stabilește jocul spune “start”; la “start”, toți copiii se lasă în jos, iar ultimul care face asta devine mijitor (ei nu-l numesc așa, n-au niciun nume pentru cel care se pune). Ca să nu existe riscul ca mijitorul să stea pe loc, trebuie să “plimbe ursul”. Dacă n-o face, se consideră că a trișat și se pune tot el la numărat. Scuipatul se face cu 1,2,3 și numele mijitorului, respectiv numele celui găsit. Și, ca să fie cât mai clar că scurtăturile de păcăleală există la toate generațiile, și ei încearcă să se ascundă după pom sau chiar în spatele celui care numără 🙂 .