“Harbuzul e un fel de bostan bun de mâncat”, își începe descrierea Simion Florea Marian, în magistrala sa Botanica poporană română. Aflăm despre harbuz că poate crește doar dacă e cultivat într-o climă prielnică, adică la căldura dogoritoare din câmpie. Nu-i priește la munte, nici măcar la poalele lui.

Harbuzul e de două feluri, spune S.Fl. Marian: bărbătesc și femeiesc. Cel bărbătesc este descris ca fiind rotund, cu coajă verde sau chiar spre negru și cu miez roșu. El poartă divese nume, în funcție de zona geografică: în Bucovina i se spune harbuz; în Moldova: boșar și harbuz; în Muntenia, pepene–verde; în Oltenia se cheamă lubeniță; în Transilvania, avem trei denumiri: lebeniță, lubeniță și lubiniță; bănățenii îl numesc și ei tot lubeniță.

Harbuzul femeiesc e, de obicei, mai lunguieț, consemnează Simion Florea Marian, are coaja mult mai deschisă la culoare, chiar alburie, și miez roșu sau galben. El se numește, atât în Moldova, cât și în Bucovina, harbuzoaică.

Aflăm din descrierea harbuzului că el era folosit nu numai pentru mâncat, ci și pentru leac. Atunci când cineva suferea de rast (adică o inflamație a splinei), se punea la copt harbuzul, se scurgea zeama și se dădea de băut bolnavului; miezul cald era aplicat drept compresă pe abdomen. Altă metodă era să fie pus harbuzul copt și tărâțe într-o petică (cârpă), cu care cel ce suferea era legat acolo unde avea abdomenul umflat.

Sâmburii de harbuz erau și ei de folos fiindcă din ei se făcea vestitul medicament popular numit lapte de toate semințele. Iată cum se prepară leacul: Se pisează împreună câte două linguri de sâmburi de harbuz, de castraveți, de zămos (pepene galben), de bostan-alb, de bostan-galben și de floarea soarelui. Se picură deasupra apă caldă, se amestecă, se strecoară printr-o pânză densă, apoi se dă de băut celor aflați în convalescență, ca să se înzdrăvenească.

Miezul roșu și dulce al harbuzului i-a inspirat pe feciorii din Transilvania și Oltenia să folosească acest fruct în cântecele închinate iubitelor:

“Draga mea de Ilenuță

Fă-ți brațele grădinuță

Și gurița lubiniță,

Să-mi tai câte-o fălioară

Și s-o pun la inimioară.”

(Transilvania)

“Foaie verde aluniță,

Aulico, fa, leliță!

Fire-a-ți pieptu’ grădiniță

Și țâțele lubeniță (…)”

(Oltenia)

Alte doine populare folosesc harbuzul ca simbol al despărțirii:

“Frunză verde de harbuz,

Vin doi nourași din sus

Cu veste și cu răspuns

De la puiul, că s-a dus.”

(Moldova, comunicată de Artur Gorovei)

Nu în cele din urmă, Simion Florea Marian transcrie numeroase ghicitori , care se regăsesc și în “Cimiliturile românilor”, de Artur Gorovei, dintre care amintim și noi câteva:

“Străchinuță verde

Untul nu se vede.”

“Este-o apă verde

La mijloc roșie

Și peștii negri.”

“Am o ulcicuță cu miere

La cumătrița-n buruiene.”

“Am o fântână

Cu cheile verzi

Și cu apa roșie.”

“Am o mănăstire verde

Cu călugări negri-n ea.”

“Ochi în plochi,

Scânduri în grochi,

Funii întinse,

Gheme strânse.” 

“Am un munte

Cu pietrele negre

Și cu apă roșie.”

“Am o casă gogoneață

Învălită cu verdeață

Și-năuntru pui de țigani”