Furnica de pădure și combaterea dăunătorilor

Abia în deceniul patru al secolului XX încep în Europa experimentele care vor demonstra, în cele din urmă, că furnicile sunt foarte folositoare în combaterea dăunătorilor din pădure.
Bazele teoretice și practice sunt puse de Karl Gosswald în Germania. Până în 1960, Germania colonizase deja circa 100 de păduri foarte diferite din punct de vedere ecologic cu aproape 100.000 de cuiburi de furnici. În Germania, cea mai folositoare specie dintre cele experimentate s-a dovedit F. polyctena.
Italia este următoarea țară care ia în serios studiul furnicilor de pădure, începând cu anul 1949. Bazându-se pe cercetările lui Grosswald, cu care au avut o strânsă colaborare, italienii au organizat cercetări pe întreaga zonă forestieră a Italiei. Experimentele s-au desfășurat în baza colaborării dintre Ministerul Agriculturii și Pădurilor și Catedra de Entomologie Agrară a Institutului din Pavia, sub conducerea profesorului Pavan. Pentru Italia, cea mai utilă specie s-a dovedit a fi F. lugubris.
Polonia obține rezultate bune în distrugerea unui dăunător al pinului (Acantholyda nemoralis) cu ajutorul F. polyctena transmutate artificial, iar bulgarii fac experimente cu F. nigricans în pădurile de pin și foioase.
În URSS, cercetări vaste încep după 1955, cele mai importante realizări fiind prezentate la simpozionul național consacrat problemelor de combatere biologică a dăunătorilor forestieri și agricoli care a avut loc la Moscova în 1963.
În urma simpozionului din capitala Uniunii Sovietice, ia naștere comitetul de lucru “Furnica roșie de pădure” cu sediul la Institutul de Morfologie Animală din Moscova. Același lucru se întâmplase cu trei ani mai devreme în Europa de Vest, unde Comisia Internațională de Luptă Biologică a instituit o grupă de lucru numită “Formica Rufa” cu sediul în Italia, sub conducerea profesorului Pavan.

Pentru că România nu avea un istoric în studierea furnicilor, cercetătorii români încep cu identificarea și determinarea speciilor de furnici existente în pădure. S-au colectat peste 3500 de probe provenite de la 211 ocoale silvice din toată țara, mai puțin regiunile Dobrogea și București. Prin schimb de material entomologic cu Dr. M. Pavan și Dr. G. Ronchetti de la Institutul de Entomologie Agrară din Pavia (Italia), cu Dr. K. Gosswald de la Institutul de Zoologie Aplicată din Wurzburg (RFG), cu Dr. G. Wellenstein de la Institutul de Zoologie al Universității din Freiburg, cu Dr. D. Otto de la Institutul de Cercetări pentru Protecția Pădurilor din Eberswalde (RDG) și Dr. Dlusski de la Institutul de Morfologie Animală din Moscova s-a obținut confimarea speciilor determinate de cercetătorii români.
76,3% dintre probe s-au dovedit a aparține speciilor din grupa F. rufa, iar dintre acestea cele mai răspândite sunt: F. rufa L. (41%), F. pratensis (28%) și F. polyctena (24%). Din punct de vedere al altitudinii, grupa se întâlnește cel mai des între 50 si 1200 m (96,6% din totalul exemplarelor), cu doar 3,4% prezență între 1200 și 2500 m. Cea mai folositoare specie din grupă în lupta biologică a fost desemnată F. polyctena, care, în zona unde este mai prezentă (300-700 m), preferă pădurile de fag în amestec cu alte foioase și pe cele de stejar.

Au fost colonizate următoarele păduri:

• Bârnova (10 ha), Poeni (4 ha), Hoceni (16 ha) – IAȘI
• Soldănești (5 ha), Dobârceni (5 ha) – SUCEAVA
• Grași (1 ha) – BACĂU

Padurea Dobârceni era stejăret în amestec cu alte foioase (70% stejăret), iar celelalte păduri erau stejăret pur în vârstă de 40-70 de ani. Toate pădurile colonizate erau infestate de principalii dăunători (Tortricidae, Geometridae).

Pădurea Poeni era rezervație cinegetică, ceea ce făcea contraindicată combaterea chimică. Primele 20 de cuiburi au fost transmutate în Pădurea Poeni în 1962. Din cauza lipsei de experiență, dar și a scutierelor (un dispozitiv din lemn și plasă necesar protejării mușuroaielor), doar un singur cuib a supraviețuit (cel mai mare, de 150 litri și singurul apărat de scutieră). Principalele cauze au fost captarea unui număr prea mic de regine și pupe, lipsa scutierelor, dar și amestecarea a două surse din aceeași specie într-un cuib artificial (furnicile aduse din cuiburi diferite nu conlucrează în noul cuib din cauza mirosului diferit, altul pentru fiecare mușuroi). Transmutările au continuat în 1963 și 1964.

Din prada adusă de furnici la cuiburi au fost identificați următorii dăunători: Fam. Tortricidae (inclusiv Tortrix viridana, un dăunător important)-75%, Fam. Geometridae – 10% și Fam. Pyralidae – 5%.
Deși perioada experimentelor a fost extrem de scurtă, autorii au reușit să concluzioneze că o combatere cu furnici reduce costurile cu 29-70% comparativ cu tratamentele chimice aplicate până atunci. Diferența este dată în principal de distanța de transmutare și de numărul de scutiere folosit. La acest beneficiu strict economic trebuie adăugat principalul avantaj, acela al combaterii dăunătorilor în mod natural, fără intervenții chimice care strică echilibrul natural. Mai mult, ținând cont că exploatările forestiere se repetau în acea perioadă la 20-40 de ani, ceea ce întrerupea activitatea furnicilor, a fost luată în calcul amortizarea la o medie de 30 de ani.
Prin comparație, calculul făcut de Grosswald în Germania arată ca amortizarea costului unui hectar de pădure colonizat cu furnici, care asigură sănătatea pădurii pe un ciclu de 100 de ani, se face din primul an (raportat la valoarea pierderilor în material lemnos provocate doar de T. viridana într-un singur an).

Din păcate, recomandările făcute de autorii acestui experiment- ing. V.D. Pașcovici și ing. A. Simionescu, în colaborare cu ing. Maria Podariu și ing. V. Pentiuc și cu ajutor tehnic oferit de Virginia Caraman– nu au fost luate în considerare.
Ca urmare, doar Tortrix viridana a infestat peste 300.000 ha de pădure în preajma anului 1970, cu aproximativ 200.000 ha afectate puternic, iar în perioada 1987-1989 a infestat peste 600.000 ha, cu efecte puternice în aproape 200.000 ha de pădure. Mai mult, între 1955 și 1986 au fost folosite tratamente cu DTT, care au produs dezechilibre majore în ecosistemele forestiere.