Sânziene e un nume generic pentru mai multe plante de leac foarte importante în credința populară din țara noastră. Cea mai folosită era sânziana galbenă (Galium verum). Culegerea plantelor tămăduitoare avea o imensă însemnătate, de aceea exista un întreg ritual legat de această activitate. Existau, în principiu, trei mari momente în an când se culegeau plantele de leac: echinocțiul de primăvară, solstițiul de vară și echinocțiul de toamnă. Calendarul popular, mult mai vechi decât cel bisericesc cu care mergea în paralel, avea reguli foarte clare și stricte în ceea ce privește recoltarea acestor plante: erau alese locuri curate, neumblate, departe de sat; se foloseau formule magice; culegătoarele mulțumeau pământului cu semințe, pâine sau sare; unele plante se culegeau în zori, altele la răsărit, altele chiar noaptea șamd.

Cea mai importantă zi din an pentru culegerea plantelor tamaduitoare era considerată noaptea/dimineața de Sânziene (24 iunie). Efortul pe care îl făceau oamenii pentru a culege plantele în noaptea de Sânziene, chiar înainte de răsăritul soarelui, arată credința puternică a românilor în puterea vindecătoare a acestor plante.

Pe lângă proprietățile medicinale pe care le aveau, sânzienele înlesneau aflarea viitorului: cât de repede te vei căsători, dacă vei muri, cât de mult vei trăi, dacă vei avea belșug etc. În acest scop erau împletite frumoasele cununi de sânziene, care erau întrebuințate în diverse feluri, în funcție de zonă și de intenție.

Dacă voiai să știi vârsta ursitului, puneai cununa în calea vitelor, pe un gard sau un țăruș. Dacă era mirosită de vaci tinere, mirele urma să fie și el tânăr, iar dacă era mirosită de o vacă bătrână, mirele avea să fie bătrân. Supărarea mare era dacă nicio vită nu mirosea cununița, asta era semn că, anul acela nu vei avea niciun pețitor și vei rămâne fată mare în continuare.

Dacă voiai informații despre belșug, foloseai aceeași cunună. Părul care rămânea pe cununiță de la animalele care o atingeau indica la ce animal vei avea noroc după căsătorie (vaci, boi, cai, capre, oi), iar lipsa lui indica sărăcie. Verificarea cununilor se făcea înainte de răsăritul soarelui. Ne putem doar imagina cât de importantă era sărbătoarea de Sânziene, mai ales pentru femei. În noaptea de 23 spre 24 iunie se culegeau aceste plante, dimineața se împleteau cununile, seara se aflau informații despre ursit, iar înaintea răsăritului zilei de 25 iunie, fetele mari știau dacă vor avea sau nu belșug după măritiș și animalele de care vor avea parte în noua lor gospodărie.

Tot pentru măritiș se practica și aruncarea cununilor de sânziene pe acoperișul casei. Cununa care ajungea mai departe vestea o căsătorie apropiată.

Același tip de cununi era folosit pentru a afla informații despre viață și moarte. Cununile se împleteau câte una pentru fiecare membru al familiei. În unele zone din Transilvania, împletiturile pentru bărbați aveau forma crucii, iar cele pentru femei erau rotunde. Fiecare om își arunca propria împletitură pe acoperișul casei, înainte de apus, iar pentru cei absenți se alegea un înlocuitor. Dacă împletitura de sânziene rămânea pe casă, acela avea un an bun, dacă, însă, cădea, era semn rău, crezându-se că acela urma să moară până anul următor. Unii români făceau această aruncare de trei ori (în cazul în care cununa cădea primele două dăți) și abia a treia cădere era considerată semn de moarte pentru cel care aruncase sau în numelui căruia se aruncase.

În alte locuri se urmărea veștejirea sau risipirea cununii. A cui cunună se veștejea prima sau se risipea, acela avea sortit să moară primul.

Dar importanța sânzienelor nu se oprește doar la aflarea norocului, a ursitului sau a viitorului. Cununile de sânziene mai erau folosite și împotriva duhurilor necurate sau a stihiilor naturii (grindină, furtună, vijelie, inundații). Ele se agățau de stâlpii porților, la fereastră, în crucile din hotar sau din cimitir. În multe locuri se purtau sânziene la brâu, la pălărie sau în sân ca remediu pentru alungarea demonilor. În Bucovina, dar posibil și în alte zone, femeile aveau obiceiul de a merge cu o cunună de sânziene la fântână și de a o lăsa acolo ca să ferească apa de spurcăciune (să nu cadă ceva necurat în apă, animale de obicei, care, murind, spurcau apa).

Sânzienele erau folosite și ca plante de leac, dar despre asta plănuim să vorbim într-un articol viitor.