Crinul (Lilium candidum L.) este o floare apreciată de românce pentru miros și pentru proprietățile tămăduitoare. În trecut, această plantă era folosită pentru a vindeca sau alina multiple afecțiuni, dar și în tratamente cosmetice.

Legenda din Bucovina, pe care o vom reda și noi la finalul articolului, povestește cum a apărut crinul pe pământ. Totodată, sunt numeroase poezii populare românești care folosesc această floare ca termen al comparațiilor pentru a reda frumusețea tinerelor. Pe vremuri, floarea de crin era folosită de fete ca să le facă farmece băieților. Drept dovadă stau două doine din Transilvania:

“Frunză verde de bujor,

Vai, mândruță, zac de dor!

De dorul tău, puișor,

Zac mereu și nu mă scol,

Până nu mă-i vindeca

Cu leac din gurița ta,

Cu miros dulce de crin

Și cu dorul tău din sân!”

(Simion Florea Marian, Botanica poporană)

“Mândra cu ochi negrișori

Îmi tot dă la crinișori

Să mă scoată din fiori.

Nu știu scoate-m-a ori ba,

O mai tare m-a băga.”

(Simion Florea Marian, Botanica poporană)

Totodată, fetele întrebuințau floarea de crin pentru spălarea feței, ca să arate mai tinere, mai albe, mai atrăgătoare. Cum se prepară apa de obraz: 

Se pune floarea de crin pe o pânză subțire și curată deasupra unei oale. Peste oală se așază un capac cu jăratic. În urma încălzirii, din floare curgea apa, care este colectată în oală și folosită apoi pentru curățarea feței.

“(…) Și te ștergi cu frunzuliță,

Frunzuliță dalbiniță,

Cu frunzuță de lilie,

Să-mi placi, lelișoară, mie;”

Proprietăți terapeutice

Crinul era folosit de români și ca plantă de leac. Foile de floare de crin (petalele) erau unse cu miere sau cu salivă și aplicate pe beșica cea rea, buba neagră sau pe tăieturi. Altă rețetă spune că floarea se pune în spirt și untdelemn, după care se așază pe rană. În cazul în care beșica cea rea apărea în gură, petalele de crin erau fierte în lapte dulce, apoi se ținea laptele călduț în gură. Pentru a vindeca un abces, petalele erau macerate în untdelemn și aplicate apoi pe locul umflat. Ceaiul de floare de crin ajuta la curățarea sângelui. Durerea de ochi era alinată cu untdelemn în care erau ținute timp de trei zile flori de crin. Cel ce era suferind trebuia să se ungă pe pleoape cu acest ulei înainte să se culce. Apa de floare de crin era un alt preparat contra durerii de ochi, dar și a durerii de cap. Rădăcina crinului fiartă în vin era consumată de femeile care sufereau de poală albă (leucoree), în vreme ce rădăcina pisată și plămădită în rachiu era remediu pentru stricăciune.

Proprietăți cosmetice

Crinul avea întrebuințare și în cosmetică. Româncele făceau o alifie specială pentru creșterea sprâncenelor. Iată rețeta:

Se pisează o ceapă de crin (bulb) mare (sau două mai mici), se pune într-o ulcică cu o lumânare de seu și se lasă să fiarbă împreună. Se adună apoi seu curat de deasupra, se spală bine în apă și se păstrează. Cu această alifie trebuia să se dea omul pe la sprâncene în fiecare seara, la culcare.

Cine voia să-i crească părul prepara o altă cremă din ceapă de crin și rădăcină de brustur prăjite în unsoare și ulei amestecate în părți egale.

Legenda crinului

Iată, în final, legenda crinului, culeasă din comuna Mănăstirea Humorului:

Zice că era odată un om cu numele Ion. Și omul acela a umblat mai multă vreme prin lume ca să-nvețe și el ceva carte, dar cu toată munca lui n-a putut nemică învăța. În urmă, văzând că nu poate nemică să învețe, s-a dus de scârbă la o mănăstire și acolo s-a făcut călugăr. Dar el și ca călugăr tot nu putea nemică să învețe, nici măcar o rugăciune. Văzând de la o vreme igumenul mănăstirii că nu se prinde nemică de dânsul, îl întrebă într-o zi, zicând:

– Frate Ioane! Ce să fie oare cu frăția ta, c-ai umblat o mulțime de vreme prin școli și n-ai învățat nemică, și de când ai intrat în mănăstire, asemenea n-ai învățat nemică, nici măcar o rugăciune?

– Ba, am învățat! răspunse Ion, plecându-se cu umilință înaintea igumenului și sărutându-i mâna.

– Și ce-ai învățat?… Ia spune-mi? întrebă mai departe igumenul.

– Bucură-te, Preacurată Fecioară Maria, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine!

Și-ntru adevăr că el învățase aceste cuvinte, dar numai atâta și mai mult nemică. Și oriîncotro mergea, oriînce parte se întorcea, tot cuvintele acestea le rostea. Ceilalți călugări, auzindu-l rostind necontenit cuvintele astea, l-au luat la ochi și-au început de la un timp a-și bate joc de dânsul botezându-l Bucur. Însă cuvintele acestea ce le rostea el mai în fiecare minut erau foarte bine primite înaintea Maicii Domnului.

Murind nu mult timp după aceasta călugărul Ion, care în toată viața sa nu putuse altă nemică învăța decât: “Bucură-te, Preacurată Fecioară Maria, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine!”, a ieșit din mormântul lui o buruiană, pe frunzele căreia erau scrise cuvintele acestea. Și buruiana se cheamă crin. 

Văzând călugării, cari îl luaseră pe fratele lor Ion mai nainte în râs, că a ieșit din mormântul lui o asemenea buruiană, care până atunci nu le era cunoscută, îl desgropară ca să vadă de unde a ieșit buruiana aceasta. Și după ce l-au desgropat, au aflat că trupul lui nu era putrezit, iar rădăcina crinului era crescută tocmai din inima lui. Și fiindcă inima călugărului Ion era curată și nevinovată, de aceea și crinul, care a crescut dintr-însa, încă era curat și floarea lui albă ca omătul.