Socul a conviețuit cu omul încă din cele mai vechi timpuri.  A fost descoperit, alături de zmeură, alun sau corn, în câteva situri arheologice datând din neolitic. Este un arbust extrem de rezistent, de aceea îl găsim chiar și în cele mai neașteptate locuri. De pildă, noi avem trei-patru tufe de soc care cresc sub coroana celor doi nuci uriași aflați în capătul grădinii noastre.

Socul este considerat ca având puteri speciale în multe țări. Germanii și francezii îl foloseau ca talisman, în diferite descântece sau contra vrăjilor. Românii descântau de dragoste și ursită la soc, măr dulce și alun. Luau trei mlădițe de soc, trei de alun și trei de măr dulce, descântau la fiecare copac, apoi puneau aceste mlădițe sub pernă și așteptau să-și viseze ursitul.

Germanii, care-l considerau sfânt, obișnuiau să-i ceară permisiunea socului, prin anumite rugăciuni, atunci când voiau să-i taie câteva rămurele. Francezii socoteau că socul îi ferește de trăsnet (dar și de deochi) și că e bun de dragoste. Danezii erau convinși că socul e un geniu protector al casei, iar irlandezii credeau că vrăjitoarele călătoresc noaptea pe nuiele de soc. Pentru vechii prusaci, sub soc sălășluia zeul fertilității pământului împreună cu gnomii care-l deserveau.

La români, sub soc șade nimeni altul decât Ucide-L-Crucea. Tot de soc este legată și activitatea unui alt spirit necurat, Baba-Coaja. Baba-Coaja, pe care românii din Ardeal și-o imaginau ca având un nas lung de sticlă, un picior de fier și unghii de aramă la mâini, omora copiii nebotezați și le ascundea sufletele în tufișuri de soc.

Ramurile de soc erau folosite, alături de alte plante sacre, la focurile morților, în zilele dedicate amintirii strămoșilor, mai ales la Joimari. Țăranii făceau adevărate ruguri funerare specifice populațiilor de dinainte de creștinizare. Se credea că aceste focuri erau vizitate de Joimărița, zeița morții din Panteonul românesc.

În credința populară, socul are înfățișare antropomorfă: rădăcină ca un cap de om cu tot cu ochi și tulpini goale în mijloc precum oasele. De aceea se credea că “e cap și vrea cap”, adică mori dacă nu-l lași în pace.

Și, deși socul este protejat de Necuratul și nu e bine să-l tai, iar arderea lui îți poate provoca dureri de măsele, o să vedem într-un alt articol dedicat socului cum românii îl amenințau în diferite descântece, dar și ce alte credințe mai aveau despre soc.