Comportamentul interesant al cucului (nu-și face cuib, nu clocește și nici nu-și hrănește puii, încetează brusc să cânte de Sânziene, asemănarea cu uliul) i-a adus acestuia un plus de mister față de alte păsări. Așa cum am scris în Amuțitul cucului, suprapunerea cântecului cucului cu perioada dintre echinocțiul de primăvară și solstițiul de vară a făcut ca această pasăre să fie foarte prezentă în credințele și superstițiile românilor (și nu numai) de pretutindeni. Cântecul lui era un reper folosit pentru măsurarea timpului, pe care românii se bazau când calculau calendarul popular.

Deși parazitează cuiburile a peste 100 de specii de păsări diferite (proces care durează maxim 10 secunde), ale căror ouă seamănă cu ale sale (silvii mici de câmp, lăcari, codobaturi albe, măcălendri, cinteze de iarnă, brumărițe de pădure etc.), cucul nu a devenit simbolul lenei, nici al lipsei de dragoste maternă. Dimpotrivă, cucul este cea mai cuminte pasăre, conform unui cântec popular:

“Câte paseri sunt pe munte,

Nu-s ca cucul de cuminte!”

Dintre toate păsările, cucului i se atribuie cel mai mult darul prorociei, la români sau aiurea. Primul cântec al cucului arată, într-o credință populară din Germania, cât mai are omul de trăit. În Suedia, strigăturile cucului corespund cu numărul anilor pe care le mai au fetele mari de așteptat până la căsătorie. În Franța, primul cântec al cucului prevestea foamea sau, din contră, belșugul. Credințe despre cuc aveau și romanii, unde cântatul cucului putea să fie de rău augur pentru o călătorie.

Revenind la români, dacă auzeai cucul din spate sau din stânga, era semn rău, chiar prevestitor de moarte:

“Măi femeie, draga mea,

Draga mea, iubita mea,

Cucu-n spate mi-a cântat

Și moartea m-a săgetat!”

Dacă, în schimb, auzeai cucul din dreapta sau din față, era semn că o să-ți meargă bine:

“Cântă-n dreapta mea cu foc,

Să am parte de noroc,

Cântă-n fața mea cu drag,

Că ți-oi da frunză de fag,

Să nu mai fii tot pribeag!”

Nu doar direcția conta, ci și locul de unde cânta cucul. Astfel, aflăm de la Artur Gorovei că în Bucovina “dacă vede cineva primăvara pentru întâia dată cucul pe un pom verde, apoi se crede că acela prin întreg anul va fi sănătos. Dacă-l vede pe o creangă uscată, se zice că acela întreg anul va tot boli. Dacă-l vede pe pământ, se ține ca semn că acolo, în acel an, va avea multe griji și nevoi.”

Dacă îl auzeai cântând aproape de casă, fie te mutai (Suceava), fie era semn de moarte (Tutova).

Și la români exista credința că primul cântec al cucului anunță cât o să trăiască oamenii sau cât de repede li se vor mărita fetele. De pildă, fetele mari întrebau cucul când au să se mărite și era bucurie mare era atunci când cucul nu răspundea, fiindcă era semn că măritișul era aproape.

De asemenea, foarte important era momentul când auzeai primul cuc. Cum erai în acel moment, așa erai tot anul. Dacă îl auzeai nemâncat, era rău de pagubă. De aceea, mai ales în perioada Blagoveșteniei (Buna Vestire, echinocțiul de primăvară), era bine să ieși din casă mâncat, măcar puțină sare să fi pus în gură. Dacă aveai bani la tine, însemna că vei avea tot anul. Această credință era prezentă în mai multe zone din Europa. De aceea, românii își puneau bani în pungă sau în chimir, ca să-i prindă primul cântec al cucului cu bani la ei. La fel era credința și despre veselie, cei pe care îi prindea primul cântec al cucului veseli urmând a fi veseli tot anul.

Cucul era (și încă mai este) o pasăre foarte îndrăgită, în ciuda comportamentului său. Asta a făcut ca oamenii (nu doar românii) să considere mare păcat chinuirea sau uciderea lui. O credință din Suceava sună așa: “Să nu puști cuci, că moare cineva din familie ori îți piere vreo vită.” Cucii nu se mâncau, asemenea uliului, bufniței, pupezei, corbului etc., fiind considerați “spurcați”.

Pe de altă parte, puterea pe care românii i-o atribuiau cucului a dus la mai multe credințe care implicau uciderea acestei păsări. Vrăjitoarele prindeau cucii, le rupeau capul, iar cu limba lor “făceau de dragoste” fetelor și flăcăilor. Meșterii purtau capul cucului în curele, iar lăutarii în cobze și violine, ca să fie și ei așa de doriți, așteptați și cunoscuți precum e cucul. Haiducii, ca să le știe lumea de frică, purtau la ei limbă de cuc și cap de șarpe. Din Bucovina aflăm alte două credințe care presupuneau uciderea cucilor: “Fetele care voiesc să placă la flăcăi, poartă, mergând la joc, un cap de cuc la sine, crezând că apoi ele vor fi căutate și jucate de flăcăi” și “Se zice că spre a avea cu cuvântul trecere la toți, este bine a împușca un cuc înainte de Sânziene, a-l frige și mânca fără pâne și sare, și a purta capul lui totdeauna cu sine.” De asemenea, durerea de inimă se putea lecui cu untură de cuc.

Asemănarea cucului cu uliul păsărar îl ajută să îndepărteze mai ușor păsările în al căror cuib intenționează să-și depună ouăle (o femelă vizitând până la 50 de cuiburi diferite pe sezon). Această asemănare a dus și la credința românilor că, după Sânziene, cucul se transformă în uliu până în anul următor. O altă explicație pentru amuțitul cucului era că acesta “cântă numai până la Sânziene, fiindcă atunci mănâncă vișine, cireșe sau grăunțe de orz și răgușește.”

Cucul nu-și înceta mereu cântecul de Sânziene, uneori cântând până la Sânpetru de Vară (29 iunie). De altfel, de Sfântul Petru sunt legate mai multe legende despre cuc. În unele zone (spre exemplu Bucovina) nu era acceptat acest decalaj, crezându-se că, atunci când cântă cucul după Sânziene (sau noaptea), va urma foamete sau vreo bătălie. Dacă își înceta cântecul înainte de Sânziene, se credea că va fi un an secetos.

Cucul însoțea oamenii la arat și semănat:

“Cucu de n-ar cânta,

Nici noi n-am mai ara;

Cucu de nu s-ar porni,

Nici noi n-am plugări!”

În Oaș, Maramureș, amuțitul cucului indica vremea coasei fânului.

Fiind atât de îndrăgit, așteptat și studiat, cucul a dat naștere la numeroase proverbe sau expresii (“singur cuc” fiind, probabil, cea mai cunoscută) și se regăsește în numele mai multor plante (ciuboțica-cucului, limba-cucului, laptele-cucului ș.a.).

Eu îmi amintesc două lucuri despre cuc din copilăria mea, petrecută într-un sat la granița dintre Vâlcea și Argeș. Exista și la noi, ca și în alte zone, credința că nu e bine să auzi cucul pe nemâncate. Și îmi aduc aminte cum bunicii căutau cu privirea locul de unde se auzea cucul, ceea ce am început să facem și noi, deși nu știam de ce. Cel mai probabil încercau să deslușească dacă pasărea le aducea vești bune sau din contră. A doua amintire este legată de denumirea penisului, căruia părinții îi spuneau “cuc” când se adresau copiilor. Nu mi-am pus problema de ce poartă penisul numele unei păsări, dar, după 40 de ani, încep să deslușesc singur acest mister 🙂 .

P.S. Mulțumesc lui Doru Panaitescu pentru fotografii și pentru informațiile despre comportamentul acestei păsări care este atât de prezentă în credințele și superstițiile poporului nostru.