Cornul e un pom foarte bine cunoscut, fiindcă se găsește pe toată suprafața țării noastre. El crește prin pomete, vii sau păduri și înflorește în martie și aprilie. Florile sale sunt galbene, iar fructele, numite coarne, sunt lunguiețe, de culoare roșie, cu gust acru.

Citind despre corn în Botanica poporană română, de Simion Florea Marian, am aflat că, în Moldova, el se numește și copacul țiganului. Când și cum a căpătat acest nume, aflăm din următoarea legendă:

“Zice că Dumnezeu, când a făcut pe oameni, a întrebat pe fiecare soi dintre dânșii ce fel de copac să-i lese pe lume. Țiganul a cerut un copac care să înflorească înaintea tuturora. Dumnezeu i-a ascultat ruga și i-a lăsat cornul, care e cel mai tare, mai vânjos și mai greu lemn după stejar. Și de-atunci cornul se numește și copacul țiganului.” (Artur Gorovei)

Fiind lemnul de corn foarte tare și vânjos, dar nu prea gros, se fac din el diferite bastoane (bețe), resteie (barele în formă de cui, făcute din fier sau din lemn, care se introduc vertical în partea exterioară a jugului, pentru a reține gâtul animalului) și cuie prin dricuri (platformă a căruței sau a carului, cu sau fără pereții laterali).

Cu floarea de corn culeasă în ziua de Sân-Toaderul cel Mare, fetele din Banat fac lăutoare (apă fiartă cu leșie, pentru spălatul pe cap), pentru a le crește părul și pentru a și-l păstra sănătos (Din credințele poporului român din Maidan de lângă Oravița, 1890).

Coaja de corn e folosită în Moldova (județul Suceava) pentru tratarea unor boli contagioase ale animalelor (de pildă brânca), iar în Țara Românească (comuna Siclal de lângă Râmnicul Sărat) se fierbe în apă ca leac pentru gălbănare (icter).

Cei care au limbrici trebuie să bea trei dimineți la rând, pe nemâncate, fiertură de frunze de corn și de mălin.

De asemenea, unele femei din Țara Românească obișnuiesc să folosească ramuri de corn la descântatul de șerpe. După credința lor (județul Ialomița), când a blestemat Dumnezeu șarpele a spus că de lemnul cornului să aibă frică. Iată un astfel de descântec:

“Duminică demineață

Mă sculai,

Din somn mă deșteptai, 

În grădină întrai

De mă plimbai

Prin potecă neumblată

Prin roua nescuturată.

Roua cu picioru o scuturai,

Leac din …* adunai.

Dar pe când umblam

De mă plimbam,

Fără să-mi pese unde călcam,

Pe Belisar călcai

Și îndată țipai,

Cu amar mă văietai,

Pe mine nu m-a auzit nimeni

Când m-am văietat,

Numai Maica Sântă-Măria

M-a întrebat:

– Ce te vaieți, N?

– Cum să nu mă vaiet,

Maică Sântă Mărioară,

Că m-am întâlnit cu Belisar:

M-a mușcat,

M-a topsicat,

La inimă m-a săgetat.

Maica Sântă Maria

Din gură mi-a grăit:

– Nu te mai văieta,

Că leacul ți-e găsit

La cuțit 

De găsit,

Para de argint

Lemn de corn,

Nuia de alun

Apă ne-ncepută,

De vânt ne-bătută!

Cu astă apă

Maica Sântă Mărioară

Luând în brațe pe N.

Udându-l la mușcătură

Pe topsicătură

Jos îl lasă

De se scutură,

Apoi rămase curat,

Luminat

Și vindecat,

Cum Maica Precistă l-a lăsat,

Ca argintul strecurat,

Ca aurul de curat.

(G.Dem. Teodorescu, Poesii populare române, 1885)

* Numele plantei sau al lemnului cu care se descântă

Și mugurii de corn, alături de mugurii de măr dulce, de prun, de cireș, de alun, de salcie, sunt folosiți la descântecul de plămădeală, aplicat copiilor despre care se crede că au inima mâncată de strigoi, moroi sau diochitori.

Frunzele de corn fierte sunt bune pentru umflături, iar lemnul de corn verde îl arzi și, cu seva fierbinte care curge din el, te ungi la pecingine și seacă.