Coarnele, adică fructele cornului, sunt folosite din vechi timpuri de către români pentru consum, dar și ca leac. La fel ca vișinele și cireșele, ele se usucă pentru a putea fi păstrate peste iarnă. Noi le-am scos sâmburii și le-am uscat la deshidrator, după o migăloasă operațiune de scoatere a sâmburilor.

Efectele terapeutice ale coarnelor sunt descrise în Istoria naturală medicală a poporului român, publicată de dr. N. Leon în 1903 și citată de Simion Florea Marian în Botanica poporană a poporului român. Când cineva suferea de pântecărie (diaree) sau vintre (dizenterie, diaree), erau fierte mai multe coarne, iar bolnavul trebuia să bea lichidul obținut și să mănânce fructele. O altă variantă, ceva mai complicată, pentru vindecarea diareei, era să bei lichidul obținut după ce fierbeai în apă coarne, căline și scorușe culese cu gura și având mâinile la spate în ziua de Obrejenie (Schimbarea la față, sărbătoare ortodoxă celebrată la 6 august).

Existau și alte situații în care românii apelau la coarne. În județul Prahova, de pildă, se obișnuia ca atunci când plângeau copiii foarte tare (“de se încârligă la inimă”) să se ardă nouă coarne, să se piseze și să li se dea de băut cu apă, dacă era mic copilul, sau cu rachiu, dacă era mai mare. Alții foloseau coarnele drept tratament pentru cei ce aveau lungoare (termenul era folosit atât pentru febra tifoidă, ci și pentru a denumi o boală lungă).

Totodată, când cineva suferea de durere de dinți, putea să fiarbă frunze sau ramuri tinere de corn și să țină în gură zeama rezultată până îi trecea. De altfel, mai toate părțile cornului erau de folos în gospodărie, de la muguri până la scoarță. Puteți citi pe larg despre corn în articolul nostru precedent.