Lucrarea ”Aborigenii australieni”, publicată inițial de Editura Gallimard în anul 2002, apare în România șase ani mai târziu, în Colecțiile Cotidianul- ENCICLOPEDICA ale Editurii Univers, în traducerea lui Irinel Antoniu. Cartea este scrisă de Stephen Muecke, membru al Academiei de Științe Umane din Australia și titular al unei catedre de antropologie culturală la Universitatea din Sydney și Adam Shoemaker, decan și profesor la Facultatea de Științe Umane a Facultății din Canberra.
În 119 pagini, cei doi autori reușesc să descrie trăsăturile fundamentale ale unei civilizații de o profundă spiritualitate, care a luptat timp de două secole pentru recunoaștere.
Cartea este structurată în patru capitole. ”Ultimul continent” descrie primele contacte ale europenilor cu continentul austral și dezamăgirea lor la constatarea inexistenței resurselor naturale. Descoperă însă un popor de rasă neagră pe care îl desconsideră de la început. Capitolul al doilea, ”O cultură care celebrează viața” este dedicat credințelor și mitologiei aborigene, pentru înțelegerea cărora este de mare ajutor fasciculul ”Mărturii și documente” de la finalul cărții. Al treilea capitol, ”Un pământ pustiu?”, înfățișează colonizarea brutală practicată de europeni în secolul al XIX-lea, perioadă în care aborigenii au fost aduși în pragul extincției. Începând cu mijlocul secolului XX, triburile din Australia găsesc forța de a-și solicita drepturile umane și cetățenești de care fuseseră deposedați și stârnesc uimirea lumii întregi când își dezvăluie operele culturale. Acest ultim capitol, ”Am supraviețuit!”, se încheie cu speranța autorilor că anii ce vor urma vor aduce reconcilierea Australiei și recunoașterea deplină a trecutului aborigenilor.
”Nu există nicio cărare fără cântec, cântecul și pământul sunt totuna”
Descriși de primii englezi care pun piciorul pe continentul Australia drept ”ființele cele mai mizere din lume” (Willian Dampier, 1688), aborigenii australieni sunt înfățișați un pic mai târziu de James Cook ca fiind ”mai fericiți decât noi”, complet mulțumiți cu felul lor de viață, nedorind să renunțe la vreun obiect al lor pentru a-l schimba cu unul oferit de europeni. Neînțeleși și neacceptați complet nici astăzi, aborigenii sunt înzestrați cu o spiritualitate extrem de puternică venită dintr-un profund atașament față de pământ și din sentimentul legăturii indestructibile cu Străbunii de la începuturi.
La primul contact cu coloniștii, aborigenii cred că oamenii albi sunt Străbunii lor veniți să îi viziteze, ei știind că, după moarte, corpul se albește. Observă, îngroziți, disprețul pe care albii îl au față de natură în momentul în care aceștia încep să taie copaci ca să ridice construcții sau să facă agricultură, vânează animale, dar nu le mănâncă și preferă să consume alimente conservate în locul celor proaspete, din mediul înconjurător. La rândul lor, coloniștii sunt incapabili să înțeleagă atașamentul imens pentru pământ al unor oameni care nu construiesc gospodării și nici nu îl cultivă.
Atașamentul aborigenilor pentru pământ merge atât de departe încât unii dintre ei (aproximativ zece mii de oameni, în perioada 1900-1960) și-au sacrificat libertatea și credințele și s-au angajat în slujba albilor colonizatori, la fermele acestora, numai pentru a rămâne în contact cu pământul lăsat în grijă de Străbunii din Timpul Visului. ”Trecutul e în jurul nostru și în noi”, scrie poetul Oodgeroo Noonuccal, citat de autorii cărții. Aborigenii cred că spiritul înaintașilor lor continuă să trăiască la nesfârșit pe pământurile pe care cândva le-au populat și că e de datoria oamenilor de azi să păstreze acest pământ roditor de-a pururi.
Deși nu practică o agricultură propriu-zisă, triburile australiene desfășoară multiple ritualuri de primenire a pământurilor pe care li le-au dat în responsabilitate străbunii:
– au grijă să nu supraexploateze mediul, respectiv culeg numai cât pot consuma pe moment sau în câteva zile,
– protejează plantele sau animalele tinere sau slabe,
– replantează o parte dintre tuberculi, ca să poată crește din nou,
– replantează o parte din semințe de cereale sălbatice pe care le culeg,
– incendiază controlat zone alese cu grijă, pentru ca semnițele plantate să poată încolți și iarba nou răsărită să fie proaspătă și hrănitoare, atrăgând astfel mai mult vânat- lucru benefic atât pentru familiile lor, cât și pentru pământ, care are parte de o bună fertilizare naturală. Pe lângă efectul de fertilizare pe care îl are cenușa asupra plantelor tinere, terenul incendiat oferă o mai bună vizibilitate pentru vânătoare.
Aborigenii nu acționează asupra naturii doar prin aceste activități ecologice, ei au și o intervenție rituală, menită să înnoiască speciile și universul. Obligația de a desfășura aceste rituri de înmulțire le-a fost transmisă aborigenilor din Timpul Visului, ideologia centrală a culturii lor, care explică modul în care cosmosul a devenit ceea ce vedem în prezent. Timpul Visului nu marchează însă un moment de început al lumii, ci denumește relația permanentă între trecut, prezent și viitor. Conceptul include creaturile ancestrale care au străbătut Pământul la început creând peisajul, mineralele, flora, fauna și oamenii, legendele care memorează faptele lor eroice și urmele pe care le lasă și acum pe pământ în trecerea lor.
Faptul că un copil se naște din anumiți părinți îi dă apartenență la un anumit clan care are drept Străbun un anumit erou mitic din Timpul Visului. La naștere, el primește o legătură cu un teritoriu și cu anumite locuri date, fiindu-i astfel conferită calitatea și datoria de păzitor al lor. Astfel, fiecare aborigen în parte se simte conectat direct cu toți predecesorii săi. Eroii asigură continuitatea lumii, dar o pot face numai cu ajutorul oamenilor de azi, care au obligația să îngrijească locurile pe care eroii le-au creat, să transmită miturile despre călătoriile lor și să vegheze la bunăstarea spiritelor care îi reprezintă pe eroi. Așadar, pe lângă călătoriile pe care le fac pentru a-și asigura hrana, aborigenii au de refăcut itinerarii dictate de Străbuni și călătorii periodice către puncte de întâlnire cu alte triburi, pentru performarea unor ceremonii comune.
Itinerariu Tingari,
de Ronnie Tjampitjinpa
O povestire mitică este adesea formată din multiple cânturi, a căror acțiune se petrece, uneori, și pe o jumătate de continent. Prin urmare, cânturile sunt împărțite între triburi, în funcție de teritoriul pe care îl au în grijă și doar la o astfel de reuniune o poveste poate fi spusă în întregime. Infinitele cărări trasate în Vis care brăzdează tot tărâmul Australiei sunt vizibile doar pentru ochii aborigenilor:
” -Din ce știu eu, există o cărare a visului care trece chiar prin mijlocul magazinului meu. (…) -Și doar ei pot să le vadă? -Sau să le cânte, adăugă doamna Lacey. Nu există nicio cărare fără cântec. (…) Cântecul și pământul sunt totuna.” (pagina 109)
Această responsabilitate înnăscută asupra pământului, transmiterea locurilor mitice (dacă omul trece printr-un loc de unde știe că străbunul său a cules o ceapă, culege și el, iar dacă știe că e posibil ca un erou răuvoitor să fi otrăvit un izvor, nu bea din el), împărțirea drumurilor și a cânturilor între triburi, precum și nomadismul explică profundul atașament și sentimentul de apartenență pe care aborigenii le nutresc față de pământ și natură. În cazul aborigenilor, nu putem vorbi niciodată despre o parcelă de teren pe care ar putea să o vândă sau să o cedeze, fiindcă pământul lor înglobează identitatea fiecăruia dintre ei și a clanurilor din care fac parte.
”De la unchiul meu Gomindju am moștenit ”visul liliacului”. Acest ”vis” este sacru, dar pot să îl pictez și să îl vând la Balanda (albi) cu condiția să nu le dezvălui povestea legată de el. […] Pictând pentru a vinde, împărțind picturile noastre religioase cu Balanda, putem spera că ei ne vor înțelege mai bine. […] Picturile mele sunt sufletul meu, warro, chiar și cele destinate vânzării. Fiecare dintre ele are legătură cu pământul. Toate au următorul scop: să-i ajute pe cei din tribul Yolngu să rămână puternici.” (George Milpurruru, pictor aborigen, pagina 107)
Vânători-culegători, nomazi sau seminomazi, aborigenii își schimbă teritoriul atunci când rămân fără apă potabilă sau când se termină resursele locale de hrană. Deși distanțele între sursele de apă sunt mari, grupurile aflate în transhumanță evită să încalce teritoriile vecinilor, chiar dacă, de obicei, au parte de solidaritate în baza relațiilor de rudenie sau a miturilor împărtășite.
Pentru supraviețuire, aborigenii se bazează mai degrabă pe cules decât pe vânătoare, fiindcă prada mare nu este simplu de găsit în zonele aride. Femeile și copiii procură, așadar, majoritatea hranei, folosind trei unelte principale: bățul de săpat (folosit pentru dezgroparea rădăcinilor și a larvelor, dar și pentru vânarea animalelor mici), coșul de lemn (cu care transportă ce adună, dar și copiii) și piatra de măcinat (pe care, de obicei, nu o iau cu ei atunci când părăsesc zona).
Vânatoarea este apanajul barbaților, care atacă animalele mari cu lănci cu propulsor (woomera). Bumerangul, o armă de impresionantă perfecțiune sub aparenta simplitate (unul dintre puținele lucruri care atrag atenția primilor colonizatori) este folosită pentru vânarea păsărilor (există și bumerangul fără întoarcere, care este o armă de aruncat în formă de măciucă, scurtă și puțin curbată). Peștele este prins cu sulița, harponul, cu plasa sau în capcane (de exemplu, construiesc baraje din pietre și apoi așteaptă refluxul, peștii rămânând blocați în zona delimitată). Totodată, aborigenii folosesc cuțite, dălți și topoare din piatră.
Prada cea mai importantă o constituie cangurul. După ce îl omoară, aborigenii îndepărtează labele și splina, apoi îl îngroapă sub jar și îl țin acolo câteva ore. Cele mai apreciate bucăți sunt ficatul și coada. Mâncarea este împărțită în familie, în funcție de vârstă și statut, stabilite după reguli clare. Și în această privință aborigenii au avut de suferit în urma contactelor cu albii și cu produsele lor, fiind provocate dezechilibre majore în structura economică, dar și în cea socială a triburilor.
Dacă până atunci topoarele de piatră și lăncile erau purtate doar de bărbații maturi și puternici, acum devine posibil pentru o femeie sau un copil să dețină și să mânuiască un topor de oțel, mai performant. Astfel, este complet destabilizată dinamica puterii în comunitate.
”Din ce am scris și din alte surse, se poate conchide că rasa mea, dacă trăiește în contextul ei tribar și originar, posedă un corpus de legi foarte stricte și foarte eficiente, care prezervă puritatea raseei. Doar atunci când intră în contact cu civilizația albă, aborigenii își abandonează legile tribale, dar fără să adopte altele în schimbul acestor cutume antice bine înrădăcinate. Acesta este începutul tuturor relelor și al degenerării.” (David Unaipon, aborigen, Daily Telegraph, 1924)
Aborigenii au rezistat, totuși, celor două secole de colonizare și, treptat, au revelat lumii întregi impresionanta lor cultură. Deși există dovezi arheologice care atestă existența aborigenilor în Australia de acum 59 de mii de ani (un fragment pictat cu ocru descoperit în Parcul Național Kakadu, în Teritoriul de Nord), li se acordă statutul de cetățeni cu drepturi depline ai Australiei după referendumul din 1967, iar calitatea de primi ocupanți ai Australiei, abia în 1993. În prezent, identitatea australiană este indisolubil legată de identitatea aborigenă.
Leave A Comment